gogoroiu

ZODII - şcoala Gogoroiu

2011-09-04T02:33:00.000-07:00

m-am tot gândit eu cum dracului e cu zodiile astea...
după oarece cercetări mie mi-a ieşit cam aşa:
(ordinea nu cred că are importanţă)

LEU - ar fi o MÂŢĂ sau un COTOI, lighioane indepedente, sigure pe ele dar nu le iese chiar aşa...
TAUR - un BOU sau o VACĂ
BERBEC - nu cred că mai e cazul să insist cu Mioriţa
PEŞTI - BABOI sau GHIBORŢI după caz
CAPRICORN - ŢAP sau la cucoane, CAPRĂ, iese corect.
VĂRSĂTOR - BEŢIVAN
GEMENI - 2 guşteri - 2 PERSOANE
SCORPION - INSECTĂ; MUSCĂ
FECIOARĂ - VULPE, mincinoasă sau prostă
RAC - Înapoi!!!
SĂGETĂTĂOR - zodie-ncurcată
BALANŢĂ - zodia mamei, zodie echilibrată!!!!!!!!!!

Răutate?

2011-06-02T03:45:00.000-07:00

Azi mă întorceam spre casă oarecum calm şi puţin încălzit de soarele de după polaie. Gândurile mele amestecate şi apăsătoare nu-mi dădeau pace. Observ chiar pe aleea din faţa blocului, din sens opus, că venea o tanti blondă şi îndesată la vreo treij de primăveri care împingea un cărucior în care se afla un copilaş, sugar probabil, mic-mic care plângea amarnic. Cocoana îl trăgea de mânuţe şi ţipa la el: "deschide ochii şi uită-te la mine!". Mi s-a părut a fi o reacţie destul de dură şi nepotrivită cu vârsta pruncului. Madama avea o privire rea ce nu prea era potrivită pentru o mamă, dar câte mame nu i-ar sugruma pe pruncii care le strică liniştea... mai arunc o privire exact când o depăşeam şi conchid: nu mă bag!
Pe alee exact în dreptul unde ea se oprise şi scutura energic mânuţele copilului un bătrân, un vecin pe care-l ştiu se uita binevoitor la scena pe care o observase la fel ca mine. Cu o privire caldă şi binevoitoare moşu îi zice cocoanii: "luaţi-l doamnă un pic în braţe că poate...". Ridic ochii din pământ şi o văd p-aia, cu o privire de viperă, că îl întrerupe pe moşu din vorbă şi-l execută: " ce te bagi, domnule, cum îmi cresc eu copilul!?!..."
Reacţionez aşa cum mă ştiu: "păi madam, pare că vrei să-l omori, nu să-l creşti!".
Ambii rămân buimaci, iar eu o tund în scara blocului tremurând de frica răutăţii mele.

2011-04-23T05:35:00.000-07:00

în caţavencul curent e un articol al unui meşter mare, nu calfă, ci zidare, în care ni se explică cum a apărut beleaua asta de iepuraş în peisagiul sfintei sărbători de Paşti. Andrei Găitănaru povesteşte cum că zeiţa de neam nordic Eostre a găsit o pasăre moartă şi s-a apucat s-o învieze şi neavând toate ştiinţele necesare i-a ieşit un iepuraş... iepuraşul ca să-i mulţumească i-a adus drept ofrandă zeiţei propriile ouă vopsite că el tot pasăre se ştia. (glumele de autobază nu-şi au locul în această poveste inocentă)
creştinii au profitat de acestă candidă sărbătoare păgână pe care nu au putut-o eradica şi i-au adăugat sensul solemn al Învierii, iar de aici vine şi numele de Easter. ba, cică, de-aici provine şi prefixul "austro" ceea ce înseamnă "a străluci", adicătelea se leagă tot de lumină.

cam asta ar fi povestea lighioanei urecheate care face oo. roşii!

şi cum a zis alt mare ciumec: "Licht, mehr Licht!"

lumină s-avem!

2010? review

2011-01-01T22:01:00.001-08:00

s-a dus şi 2010…
ce pot spune despre acest an?
Probabil cel mai greu din ce am trăit până acum. Am trecut prin nişte încercări dificile la care am făcut faţă cu ajutorul celor dragi mie. Mi-am adus aminte că am voinţă şi am depăşit nişte impasuri ca nişte porţi ale infernului. Le spun porţi şi nu trepte pentru că nu am urcat dar nici nu am coborât.
Cel mai urât lucru pe care l-am suportat a fost trădarea, pe care, se pare că nu prea o suport. Camaradul cu care stăteam spate în spate la rele şi faţă în faţă la bune m-a înşelat şi m-a minţit cunoscând credinţa mea şi ştiind că poate să facă orice în spatele meu fără umbra îndoielii. M-a afectat foarte rău şi cred cu tărie în explicaţiile potrivit cărora proverbul „ce nu te omoară, te întăreşte” sau „orice şut în cur e un pas înainte” sunt nişte prostii. Rănile ce le lasă traumele „a ceea ce nu te omoară” sau „şutului” lasă nişte cicatrici care nu se vor mai vindeca vreodată. Nu vreau să fiu patetic dar există oameni ce calcă pe cadavre căutând cu disperare orgasmul fizic şi fericirea forţată.
Cel de-al doilea lucru rău e să fii înştiinţat pe 1 decembrie că rămâi fără job începând cu 15 ale lunii, când şansele să-ţi găseşti ceva rezonabil, adică să-ţi asiguri subzistenţa, că nu îndrăznesc să sper la mai mult, sunt egale cu zero…
Cel de-al treilea, ca o consecinţă a celui de-al doilea, e că sunt la un pas de a rata continuarea şcolii pe care am început-o anul trecut, din lipsa banilor. E cel mai grav lucru ce mi s-ar putea întâmpla…
Aş putea să mai adaug şi alte întâmplari rele dar nu vreau să fiu cârcotaş; ar părea nesemnificative.

Lucruri bune?
Am terminat anul I cu rezultate bunicele, chiar dacă am avut două restanţe.
Busse s-a căsătorit cu Ada după 8 ani de convieţuit.
Am dat jos mai mult de 20 kg, iar lumea din jurul meu se minunează de viteza şi voinţa de care dau dovadă. Bucuria mea a fost să constat că haine abandonate că nu mai încăpeam în ele acum îmi sunt largi, nici nu am avut ocazia să mă bucur la momentul potrivit că încap în ele iar! Slăbitul merge însă, mână în mână cu lipsa alcoolului, iar aici am rezolvat în stilul meu caracteristic: tăiete complet! Şi probabil definitiv… de fapt am băut în ziua de Crăciun un pahar de vin alb, iar de reveillon o sticlă de cabernet sauvignon, dar acum gata!
Aş fi vrut să tac dar nu pot… am cunoscut pe cineva foarte plăcut şi compatibil, însă situaţia mea materială încă nu-mi permite să transform întâlnirea într-o relaţie…
Mai adaug că mi-e destul de frică să nu stric o jucărie pe care nu ştiu s-o asamblez şi parcă nici nu găsesc tubul cu lipici… dar i-am citit instrucţiunile şi mi-o doresc enorm.
Cam asta ar fi…
A! uitasem… am făcut un set complet de analize şi sunt sănătos aşa cum mă ştiam… cu o mică excepţie, moştenesc una din bolile lu’ tata, dar mi-a zis doctoriţa că dacă am luat-o din pripă, cu 20 de ani înaintea lu’ tata, o voi ţine sub control şi n-o să mă răpună…

Ce vreau de la 2011?
O să le pun în ordinea priorităţilor cronologice:
În primul rând un job ca să poci supravieţui fără ajutor, de unul singur. Sau potu’ ăl mare la loto, deşi n-am avut cu ce juca…
Vreau să pornesc la drum cu ea. De tot!
Trebuie să găsesc o soluţie să nu renunţ la şcoală. Chiar dacă ajung să fac lucruri neortodoxe!
Să mai dau jos ca la fo’ 20-25 de kile…
Să-mi iau bicicletă şi să încep să mă mişc. Sunt invitat la sală de doi amici dar nu prea e genul meu…
Să nu mă mai tund tot anul. (oare să mă bărbieresc?)
Ar mai fi ceva, dar asta nu spui!

La mulţi ani!

...scurtă continuare la articolul cu colindătorii.

2010-12-27T19:34:00.000-08:00

aseară, 27 dec, pe la ora 19, am auzit ultima bombă de colind pe str. valea Oltului...
tot o tobă spărtigoasă acompaniată de ce credeţi dragii tetii?... o vuvuzea, teteo!
incredibil... hilar... grotesc...

Colindători?

2010-12-22T11:34:00.000-08:00

Aseară, 21 dec. ora 18… eram la piaţa Unirii…
În parcul din faţa magazinului pe o scenă nişte artişti populari se căzneau să imite cât mai bine un pleibec chinuit destul de zgribuliţi pe o scenă. În parc brazi construiţi din fiare şi plini de luminiţe. Pe trotuar parcată o utilitară cu generator mormăia oferind energia necesară circului.
Magazinul Unirea sclipea din mii de beculeţe, în faţă la mecdonald tineri ce se aşteptau unii pe alţii, şuţi, taximetrişti obişnuiţi şi cocalari ţepari, lume pestriţă. Fauna omniprezentă în faţa stabilimentului…
Traversez spre raiffeisenul de lângă biserica sf. Ioan, aia translatată pe timpurile lu Pif, arză-l-ar focu’. Intru în bancă şi rezolv treaba în 2 minute, iar când ies se auzea dinspre magazinul cocor un zgomot de tobe şi fluiere, ceva cam ca pe stadioane… Când i-am văzut mai bine erau vreo 10-12 ţigani prăpădiţi şi rebegiţi de frig, echipaţi în nişte boarfe zdrenţuite şi jegoase poreclite costume naţionale. Această gloată făcea un zgomot demonic cu pretenţii de colind… nu era decât o hoardă de barbari păgâni obosiţi şi cam beţi ce nu avea nicio legătură cu uratul de sărbători.
Peste o jumătate de ceas în tramvaiul 21 spre obor, un alt reprezentatnt al etniei conlocuitoare a colindat dintr-un acordeon ce apucase şi timpuri bune un mix din care am identificat clar jingle bells, valurile dunării, drumurile noastre toate, etc, şi alte colinde neaoşe, româneşti, ce mi-au umplut sufletul de sfânta bucurie a sfintelor sărbători.
După ce a coborât (sau s-a potolit) acordeonistul a ieşit la rampă un puradel ce a cântat câteva strofe din colinde şi bineînţeles, nelipsitul jingle bells. Acesta a fost agăţat de o altă rroamă oacheşă de vreo 22 de ani care i-a dat un leu şi l-a provocat să cânte ultimul salam. Releele mi-au mers greu până am decodificat că garoaica voia să-i fie interpretată ultima creaţie a canautorului multimiliardar nu-ştiu-cum Salam… Copilul nu a mers pe această provocare intuind că in această stagiune se cântă numai colinde.
Revenit în cartierul de baştină văd o altă adunătură de inşi îmbrăcaţi în fantome cred, că alea nu puteau fi costume naţionale, ci doar nişte biete cerşafuri nespălate… care băteau o tobă spartă şi scheunau din nişte alămuri coclite de milenii, ceva ce suna a muzică de bâlci sau circ…
E drept că nu mă pricep la muzică deloc, dar alea nu erau colinde…
Aşadar, să aşteptăm colindători adevăraţi… dacă or mai fi…

toamnă...

2010-09-02T12:12:00.000-07:00

Am mai scris eu pe undeva că unele anotimpuri vin într-o zi, fără să anunţe dinainte cumva.
Aşadar, toamna a venit duminica trecută, hotărâtă, dintr-o sâmbătă caniculară dând-o direct pe 12 grade (Vlad Ţepeş, jud. Giurgiu) la ora 7, duminică 29, august ac.
Nu m-am repezit să scriu despre asta, dar iată că azi la ştiri văd că a nins vreo 10 cm. pe la Capra pe Transfăgărăşan, şi prin Parâng.
Nu-i d-a bună vacii noastre, îl văd pe tetea cu pielea ei pe băţ!
Canicula s-a dus! Başca, că ieri şi azi am strănutat de câteva ori, iar berea mi se pare din cale afară de rece!
Lumea pe străzi a scos la plimbare ţoalele de toamnă, am văzut chiar jachete groase.
Dezolant!
Eu încă ţin steagul sus şi port încă sandale, budigăi şi cămăşuţe, aşa încât să chem vara înapoi.
Şaman curat! nu prea ştiu eu incantaţii dar sper să readuc vremea plăcută până prin decembrie, aşa...
Afară nu mai miroase a vară, s-a terminat!
Vine bălana!

Tragedia de la maternitatea Giuleşti - diversiune mediatică

2010-08-18T10:18:00.000-07:00

Alaltăieri după-amiază s-a întâmplat tragedia aia cu incendiul de la maternitatea Giuleşti în care şi-au pierdut viaţa patru bebeluşi iar alţi şapte sunt în stare gravă, desigur, ştiţi cu toţii...

Dincolo de această catastrofă am observat următoarea diversiune a autorităţilor:
în prima fază, în buimăceala aia generală, s-a anunţat "o explozie la instalaţia de aer condiţionat a spitalului, urmată de un incendiu". M-am mirat de toată chestia ştiind că instalaţiile de aer codiţionat nu "explodează" şi cu atât mai puţin nu iau foc din cauză că agentul de răcire nu arde!
în faza a doua din comunicat lipsea noţiunea de "explozie" şi numai unele televiziuni au spus limpede că nu a explodat nimic, şi că a fost doar un incendiu.
în faza a treia au apărut specialiştii care au dezvăluit opiniei publice că aerele condiţionate nu explodează; se poate auzi o fîsîială la unitatea externă unde presiunea e mai mare, nicidecum la interior, atunci când se pierde freonul datorită unui accident, şi că freonul sau agentul de răcire NU ARDE!
în faza a patra au spus clar pompierii că incendiul s-a produs ca urmare a unui scurtcircuit care nu avea legătură cu instalaţia de climatizare, care dealtfel este în stare de funcţionare cu excepţia spliturilor arse de incendiu.

Las la o parte că aerul condiţionat într-o "unitate spitalicească", ca să folosesc limba de lemn a autorităţilor, e un minim de confort cam cum ar fi să ai weceu cu apă curentă în locul budei din fundu curţii care merge pe ziare sau coceni.
Las la o parte că pruncii ăia fragezi şi transparenţi ca meduza, născuţi prematur au nevoie de aer condiţionat pentru supravieţuire, nu moft, nu ca noi care mai băgăm un duş sau beri sau alte răcoritoare...

Atitudinea autorităţilor faţă de aparatele de are condiţionat e ostilă, iar cu această diversiune au reuşit să mai convingă ceva părţi din mase cât e de păgubos şi periculos să ai aşa ceva...
La ştiri mereu văd cum ni se recomandă să setăm diabolicele maşinării cu 5 grade mai rece decât ce e afară, ca să n-o dăm în pneumonii, ceea ce e ca şi cum ţi-ai cumpăra un ventilator şi i-ai învârti elicea cu mâna ca să nu încarci sistemul energetic şi să nu cumva să te tragă curentul.
În antiteză, înainte cu 10-15 minute, dau în prime-time câţi au mai mierlit-o în stradă din cauza caniculei şi le recomandă tuturor (bătrânilor în special) să mai intre câte-o oră, doo prin mall-uri sau prin magazine cu aer condiţionat să se mai răcorească.
Nu e clar dacă e bine sau rău să ai/foloseşti aerul condiţionat. De fapt e bine să-l ai şi să-l foloseşti între 3 şi 5 dimineaţa când e sistemul energetic mai relaxat. Sau să îl ai, să nu-l porneşti şi să te bazezi pe placebo...
În opinia lor aerul condiţionat pare un privilegiu al burgheziei putrede care vrea să bage în colaps "sistemul energetic naţional" şi e privit ca o plagă care va aduce numai rele... Cei ce folosesc aşa ceva sunt împotriva celor mulţi care suferă, iar asta se va amplifica ca bulgărele de zăpadă. Zăpadă am zis? Pfuaiiiiii!!!
Mie îmi cam seamană cu păţaniile noastre de iarnă când mereu ne ia iarna pe nepregătitte în decembrie-ianuarie-februarie; tot aşa şi vara... în iulie-august ne prinde cu sistemul energetic nesuplimentat...

După principiul neaoş cum că mortul e de vină e posibil să aflăm că bebeluşii, după ce băuseră câte un kil de vodcă s-au jucat la butoane la aeru condiţionat ca să scoată fumul de ţigare din cameră...

Noile impozite auto!

2010-07-01T13:30:00.000-07:00

am tot citit tabele şi socoteli făcute de dracii care se scălîmbăie să guverneze sărăcia şi amarul ăsta de ţară:
vor să mărească impozitele auto pe lux!

hahahahaha!

copil fiind, multe reviste de-afară ceteam! iar acolo exista conceptul de "cal-fiscal". cu cât motorul autoturismului era mai mare şi mai puternic se considera că jupînu posesor e bogat şi are de unde da... în plus pe boieraş îl costa benzina, iar la vremea aia taxa de poluare era inclusă în benzinică. acum, cu normele e cu totul altceva...

hiena de berceanu vrea să taxeze pipiţele cu Q7 şi alte categorii de ciumeci cu maşini scumpe. lăudabil! conceptul lui e asemănător cu ce ziceam dar neproporţional.

la noi ar trebui impusă o lege scumpă rău şi în curând veţi vedea pe străzi q7 cu motor de 1800 cmc sau cayenne cu motor de 2000.

până la urmă, producătorii de suv-uri sau 4x4 bengoase vor înţelege că românul ar da banii pe maşina lor, dar impozitul pe motorul ăla e imens, iar consumul aşijderea! prin urmare, vor plămădi ei nişte fiţe compatibile pe buzunarul românului băşinos c motoare de 1800 cmc.

să te ţii băşcălie de ăia ce vor avea fiţane cu motoare mici!

Dio - te iubesc, maestre!

2010-06-20T20:05:00.000-07:00

...din nefericire acum o lună a mierlit-o Ronnie James Dio, iar eu am aflat abia acum câteva zile...
http://www.ronniejamesdio.com/
era vorba că vine să cânte la noi şi am citit pe la începutul lunii mai că un nenorocit de cancer la stomac îl opreşte de la acest turneu. doftorii îi ziseseră că îl duce...uite că nu l-a dus şi s-a dus!

nu aş fi deschis acest topic dacă Dio nu ar fi fost unul dintre pilonii adolescenţei mele.

ăi mai bătrâni dintre noi ştiu, desigur, că cine a cântat în Black Sabbath nu poate fi altceva decât o L E G E N D Ă !!!!!!!!!! ...şi nu numai cine a cântat - mi-aş fi dorit să fi fost măcar femeie de serviciu la ei... :)

să te odihneşti, maestre, că tu mi-ai luminat cândva întunericul cu curcubeul tău! http://www.youtube.com/watch?v=LmSt1oEIshE

şi iată cum arată situl oficial Black Sabbath : http://www.black-sabbath.com/

2010-05-31T12:00:00.000-07:00

ascult siderat ştirile de ieri seară în care un biet copil de 9 ani moare din cauze complicate în urma unei fracturi banale la un braţ...
nişte doctori l-au tratat, aşa cum l-au tratat de-a murit... halal!
ziaristu lu peşte, care făcuse ceva valuri, de se băgase în treaba asta chiar şi Arafat, pusese un titlul dracului pe ecran: "Cad capete", referindu-se la soarta prăpădiţilor ălora de medici care s-au căcat în ea de meserie...
tragedia e fără margini, e inutil să mai zic, a murit cu zile un copil, dar tragedia la nivel de ţară, şi nu acest caz izolat, a spus-o una dintre rubedeniile copilului, un tip ce părea slab alfabetizat dar care ştie cum merge sistemul nostru: "nu s-a ocupat de el că n-a avut bani!"
sec! adevărat! tragic!

insomnie

2010-05-30T13:48:00.000-07:00

Trebuie să vă mărturisesc că uneori mă chinuie insomnia.
Uneori, însă, am parte de ajutor din partea autorităţilor statului, recte miliţia!
Mi s-a întâmplat destul de des, dar az-noapte a fost circ maxim:
dormemam iepureşte pe la 4:30 şi aud sirenele maşinii de miliţie. E inutil să vă spun că le ştiu foarte clar care e de miliţie, care de salvare, care de bombieri... Şi se auzeau teteo... cam 3 bucăţi venind pe bd. Timişoara către str. Valea Oltului. Îmi zîc "îi bai mare dacă se reped 3 echipaje...". Sirenele piuiau de te băgau în draci, iar zgomotul se amplifica. În cele din urmă mă ridic din pat şi mă uit pe geam deşi nu aveam ce vedea. Frecvanţa piuielii sirenei şi a girofarurilor crează impresia că maşinile alea goneau cu 100 kmh într-un Bucureşti cu traficul adormit al duminicii dimineaţă la ora la care se crapă de ziuă. Deşi nu le vedeam, maşinile se deplasau cu maximum 30 kmh, vedeam clar luminile girofarurilor, şi ştiu ce vorbesc, conduc maşina de 20 de anişori. Au parcurs str. Valea Oltului către str. Prelungirea Ghencea şi după, cam 20 de minute, au făcut cale-întoarsă cu acelaşi zgomot infernal dar mai repede, aveau cam 50 kmh.
Oare să vă mai zic că sirena se foloseşte numai când e trafic intens ca să se mişte mai repede salvatorii?... Să zic că miliţia are nişte regulamente în care e interzis să scoli populaţia şi copiii cu sirenele care induc panica, la ore de somn?
În loc să protejezi liniştea publică pentru care eşti plătit, porneşti sirena că tu eşti organu... şi te caci pe tine să spui că era o urgenţă.
Într-o ţară cu apă caldă primarul sectorului 6 ar fi interogat şeriful local cu privire la scandalul creat de miliţienii din dotarea dumisale, de ce nu au fost în stare să rezolve problema fără circ şi fără să scoale tot cvartalul... dacă ăla nu era deja cu demisia în mână...
Acum, cănd scriu aceste rânduri, e ora 0 şi se mai auzi o sirenă...

Eyjafjallajokull – blestemul ursului gunoier

2010-04-21T12:49:00.000-07:00

Vă mai amintiţi pe cine a lovit mai întâi criza?
Acum câteva luni au arătat la tv cum nişte islandezi au atacat şi jefuit magazine de alimente, ce să mai, oarecare răzmeriţă. Ba chiar l-au caftit pe un ministru în stradă, ce venise să-i potolească.
La câteva zile am aflat tot din presă că foametea ce îi lovise la propriu era generată de faptul că mai toate băncile lor erau falite sau insolvente cum se spune acum… Englezii au fost primii care au oprit vapoarele cu alimente de frica amărîţilor de 300.000 de inşi, cât numără suflarea lor, că n-or să-şi plătească nota. Noi, europenii, cei mai bogaţi şi erudiţi dintre civilizaţi i-am lăsat de izbelişte. Repet, 300.000 de inşi!
Când s-au văzut strânşi cu uşa de bogaţii şi foarte mulţii lor vecini, europenii, nu au mai avut încotro: au dat drumul la vulcan!.
Ne-au pus cenuşă în capul avioanelor, de până acum, ne costă un miliard de euroi numai pagubele… Numai ruşii mai fac aşa cu robinetu’ de gaz! Însă aşa merităm.

De fapt realitatea e alta, zic eu…
In ţara lor există urşi. Albi. Ei se împrieteniseră mai demult cu urşii noştri, mai închişi la culoare şi aflaseră de la ei că e foarte uşor să te hrăneşti de la tomberon şi că dacă ştii să rînjeşti frumos la cameră, la turişti, mai ciupeşti potol suplimentar…
În urma crizei bieţii urşi de-acolo, dedulciţi la apucăturile ursului neaoş, nu au mai găsit hrană la tomberon şi, prin urmare, au început să zgîrme cu ghearele în pământ după rădăcini şi altele bune pentru urşi. Al dracului necaz, e că s-au nimerit să scurme exact în locul denumit Eyjafjallajokull. Ştiau ei, ce ştiau!

condoleanţe, fraţi polonezi!

2010-04-11T10:24:00.000-07:00

În 1939 tancurile naziste au atacat o Polonie care se apăra în faţa lor cu nişte regimente de cavalerie.
Soarta lor a fost tratată sec, în câteva secunde, golăneşte, de Hitler şi Stalin: jumi-juma.
I-au călărit pe bieţii polonezi de i-a găsit bîţu’, dar le-a rămas în picioare istoria.
Nu fac parte din tagma conspiraţioniştilor dar nu pot să nu observ că preşedintele Lech Kaczynski şi-a pierdut viaţa în Maica Rusie într-un avion rusesc Tu 154 (Ty-154), Boeingul 737 rusesc de mâna a doua…
Viaţa e o ironie!

Polonezii ne-au livrat cel mai mare bun: pe Ioan Paul al doilea care a abolit comunismul şi probabil că asta e pedeapsa pe care trebuie s-o plătească principalului duşman.
Să te odihnească Dumnezeu, Lech, cum îl odihneşte pe serenissimul Părinte Ioan Paul!
Condoleanţe, fraţi polonezi!

despre Tanna

2010-04-09T20:14:00.000-07:00

Am tot urmărit pe NG serialul „Meet the Natives”, probabil că-l ştiţi, ăla cu negroteii ăia de pe insula Tanna din arhipelagul Vanuatu, care vin fie prin Evropa, fie prin State să stabilească foarte clar că, noi toţi provenim de-acolo din insulele lor că aşa zice zeul lor local…
Ei bine, sunt uimit de puritatea şi candoarea lor deşi postul NG e comercial şi totul ar putea fi o făcătură.
Cu toate astea nu pot să nu remarc atitudinea oamenilor cu care intră ei în contact şi nu cred că sunt cu toţii actori plătiţi să ne arunce praf în ochi.
Comparativ vorbind, insula Tanna este de două ori cât Bucureştiul ca suprafaţă (550 kmp faţă de 250 kmp) şi are de 100 de ori mai puţini locuitori (20.000 faţă de 2.000.000). Cum ar veni măi, vere, dacă am lua gâtu’ la 100 de inşi de căciulă la noi în Bucale ai face rariştea aia de la ei… Mai adaug că insula aia se găseşte în Pacificul de sud unde clima e cu adevarat prietenoasă, iar noi stăm în Ioropa cea poluată…
Interesul mă poartă în continuare şi din ce zice wiki şi alte articole aflu ca pe Tanna nu e curent, frăţicule! Au ei nişte generatoare pe la spital şi grădiniţă, însă în rest… opiaţ, taică!
Oamenii ăia ce poartă tanga din paie şi locuiesc în case acoperite cu papură ne întreabă de ce purtăm noi războaie: pentru pământ, animale sau gaz? Gazul, lor le foloseşte doar la opaiţ sau generator, nici vorbă de Gazprom sau politici de sclavie generată de combustibili fosili… La o adică dau dracului generatoarele, la opaiţ pun untură şi au ceea ce vor: LUMINA!
Ne întreabă de ce unii au blocuri şi averi impresionante când există homleşi.
Ne întreabă de ce ne trimitem fiii la războaie care nu ne privesc.
De ce nu suntem veseli?
De ce nu cântăm şi dansăm? (cântecul lor e o incantaţie de fapt, iar dansul lor e o bătută tot-pe-loc-pe-loc-pe-loc)
De ce sunt discrepanţe imense între oameni?

Ne vom ocupa de ei cât de curând!
Le montăm o centrală elecrică pe cărbuni sau lemne, că e insula plină de copaci, îi educăm în stil occidental, le dăm sida şi ce boli mai avem noi p-acilea, alcool, tutun… drog au şi ei, băutura lor, a bărbaţilor, e o băutură nealcoolică dar uşor halucinogenă care nu dă dependenţă, stoarsă din nişte rădăcini…
Apoi le ducem maşini şi cât mai multe bărci cu motor.
Construim olinclusivuri cât mai înalte să se ducă cohortele de turişti. Cu bani!
Cu niţel noroc îi şi creştinăm!

Ferice de ei şi vai de viitorul lor!

altă întâmplare

2010-01-31T13:11:00.000-08:00

în seara asta, pe la ora şapte, chip de înger îşi pune să pape nişte cartofiori prăjiţi cu nişte peşte... eu, fireşte, n-o bag în seamă, iar ea se apucă de mâncat.
Dispare pentru câteva momente şi eu nici nu observ. Vine gîfîind şi îmi spune că i-a rămas un os de peşte în gât. Nu era prima dată când se întâmpla asta şi nu escaladez problema. Mai trec vreo cinşpe secunde şi femeia începe să horcăie mai convingător.
Îl sun pe fratili Busse şi-i expun problema, iar el se înfiinţează în zece minute şi ducem mortăciunea la spital.
La municipal, un doctoraş ne explică că suntem pe un drum greşit! Ei nu au ce ar trebui să aibe o secţie de urgenţe ORL. E şi greu să ai un bec şi o pensetă să-i bagi ăluia pe gât să-i scoţi osu...
La Panduri, la ORL e o atmosferă mişto. E un spital curat ce pare părăsit. Înăuntru e cald, primitor, nu miroase a spital. Doctorii au preluat cazul instantaneu, iar lighioaia mea a intrat în "operaţie" imediat...
După vreo 17 minute de coşmar i-au dibuit şi scos osciorul ăla din fundul gâtului cu ajutorul unei maşinării diabolice, numită endoscop.
Pentru că dădea din limbă la inspecţia şi extracţia osciorului i s-a admnistrat un anestezic dintr-un şprai şi a stat mută o vreme...
Avea o rană în gât, iar mie mi-era teamă că nu prea o să poată mânca...
Acasă a continuat să halească, şi mai mult!, mi-a halit şi vreo doo pahare de bere!
Să fii sănătoasă, pisanchioane!

azi, 3 noiembrie...

2009-11-03T10:34:00.000-08:00

Azi a fost o zi tare friguroasă!
Am tremurat peste tot pe unde am umblat şi, într-adevăr eram îmbrăcat cam subţirel. Nu a fost prea frig, cam 4 grade, dar a bătut vântul necontenit, iar acest lucru nasuleşte rău treaba...
După ce mi-am terminat treaba a trebuit să dau o tură prin piaţă, deh..., de-ale casei, nu aveam încotro! Frigul dracilor!
Grăbesc lucrurile cât pot şi ajung la bloc. Intru în grabă în casa scării şi în cutia de scrisori găsesc, ca de obicei, ceva pliante. Deja intrasem la adăpost şi eram mai degajat.
Urc, şi în casă, mă fac comod. Frunzăresc pliantele alea şi ce credeţi că găsesc, teteo?!?...
În pliantul reţelei de magazine "plus" l-am văzut pe... de fapt nu! nu l-am văzut... e o bandă desenată, ceva contra luminii... L-am văzut clar! E vorba de Moş Crăciun înfipt într-o sanie cuplată la patru reni! E o umbră dar el e!
Nu fusese suficient frigul îndurat azi, a mai trebuit să-l şi văd!

Fantoma lui Moş Crăciun a început să bântuie din 3 noiembrie!

fără

2009-10-30T22:09:00.000-07:00

nu prea am avut somn şi m-am trezit pe la 2... era o lună plină şi luminoasă de îţi băga frica în oase. am butonat la computator până pe la 5 când am deschis geamul.
luna pălise cam pe la 3. sau intrase în nori.
la 5 erau 3 grade, un frig ascuţit, linişte şi un miros de creozot, de cale ferată.
mirosul persista şi la 6:30 şi frigul era acelaşi. troleibuzele au început să circule cu discreţie, ca pisicile, în liniştea pe care o ştiu doar motoarele electrice.
s-a făcut aproape 7... acelaşi frig, acelaşi miros. e o linişte ce prevesteşte iarna?
bună dimineaţa!

Roboţi la bănci

2009-03-18T12:47:00.000-07:00

Plata facturilor de utilităţi a devenit din ce în ce mai greoaie datorită băncilor care, azi au, mâine nu mai au, contracte cu funizorii… Comisioanele mari au îndepărtat furnizorii.
Din băncile rămase care au posibilitatea de a încasa cât mai multe tipuri de facturi a rămas BRD care are în filiale un „robot”, un terminal, exact sub forma consacrată a unui robot închipuit în anii 50… roşu, înalt de doi metri, cu capul cubic cu nişte leduri în chip de ochi şi gură zîmbitoare… pe pieptu-i de aramă (în realitate e de plastic!) se găseşte maşinăria cu care îţi scanează şi încasează facturile…
Până acum ceva timp s-a dovedit a fi o invenţie bună pentru românul de rând familiarizat cu funcţionarea minimală a unui computer… totul mergea repede!
Cei ce nu puteau să se descurce, în special bătrânii, erau goniţi de operatoarele de ghişeu către robot în ideea de a se mai distra niţel pe spinarea lor…
Consilieii principali în folosirea „roboţilor” sunt badigarjii băncii care cu această ocazie demonstrează că nu fac umbră planetei chiar degeaba.
Cănd aceştia nu sunt disponibili, babele se aşază la coadă şi se roagă, de obicei, de clientul din spatele lor să le ajute.
Eu am ajutat de nenumărate ori diverse persoane în faţa robotului…
Când un lucru merge bine în Românica trebuie să i se întâmple ceva ca să se aleagă praful…
În ultimele luni robotul s-a aglomerat din ce în ce.
Azi, de exemplu, am ajuns acolo la ora 11 am şi coada la robot era de vreo 8 persoane…
Am plecat la alte treburi şi am revenit pe la 11:45. mai erau 3 inşi… 2 doamne sărite binişor de 65 de anişori şi un nene cam la 50-55.
Nenea din faţa mea avea o singură factură în mână dar una din bătrâne avea facurile de gaz de la juma de bloc… Omul a ajutat-o pe femeie să plătească facturile alea dar a făcut mişto elegant de ea în permanenţă… în discuţie se mai băgaseră vreo 2 băieţi dar nu aveau umorul ăluia:
- Doamnă, după ce terminăm mă duceţi la o prăjitură!
- Da, da, sigur!… zice babeta în zeflemea...
- Păi e normal, că vă ajut de juma de oră să plătiţi facturile la juma de bloc!
- Eu sunt administratoarea blocului şi facturile sunt de la fiecare scară în parte…
- Aaaaa… deci lucraţi pe firmă?... Păi ar fi trebuit să vă cer comision la fiecare factură în cazu ăsta, vedeţi, eu băiat modest mă mulţumesc cu o prăjitură…
În tot acest timp ei manevrau împreună robotul şi plăteau facturi. Când termină treaba baba fuge către ieşire aruncând un mulţumesc peste umăr. Omul zice în urma ei:
- Staţi doamnă, nu fugiţi! Aşteptaţi-mă afară şă mergem la prăjitura aia…
- Eh, hai lasă, nu am timp de glume… şi dispare pe uşă
El zice oarecum retoric în timp ce-şi scana factura:
- Eu am avut timp de matale… apoi către băieţii ăia: vedeţi mă cum e lumea?
Zici să-i ajuţi că sunt bătrâni, iar ei nici o prăjitură nu vor să dea… Apoi gagiul schimbă macazul şi se ia de gagicile din bancă…
- Pensionarii sunt necunoscători şi tot aşa multă lume, iar voi aveţi roboţi complicaţi şi luaţi comisioane de bubuiţi, da’ un om să stea să încaseze de la ăştia care nu se pricep nu angajaţi…
Măcar puneţi mai mulţi roboţi în bancă să nu se mai facă coadă; un robot pentru începători, un robot pentru avansaţi, altu pentru…
Dacă până atunci doar mustăcisem, acum când am auzit-o pe-aia cu roboţii pentru avansaţi şi începători am izbucnit în râs! Şi după mine toată lumea…

Toţi dracii pe care mi-i făcusem aşteptând la coada aia au dispărut în momentul poantei ăleia…
Am ieşit din bancă zâmbind aşa cum li se întâplă puţinor români!

O ţigănie

2009-03-16T14:31:00.001-07:00

Sunt bombardat cu ştiri despre eroina Mihaela…
Mihaela este un prenume.
Numele ei de familie au fost: Rădulescu, Ţiganu, Bănică, Iosif, Chişu, Schwartzenberg, Oţil, etc… Ăştia sunt cei „oficiali”, cunoscuţi de presă şi asumaţi de cocoană…
Câţi or mai fi fost pe lângă ăia numai ea poate preciza, dar nu sunt convins că îi ţine minte pe toţi.
Mai acum vreo două luni se umfla în pene pe la Caţavencu că ea e „o fată” care „face un milion de euro pe an” sau aşa ceva… şi că viaţa ei, e treaba ei! Ok!
Era în divorţ de evreul pentru care îşi schimbase credinţa… tata lu copilu lor…
Asta fiind în urma unor articole în care s-a tot acoperit de glorie afişâdu-se cu un băiat care, la un moment dat, purta nişte blugi cu o puţă desenată pe textura denimului în zona şliţului… Gazetele de scandal au făcut vreo juma de an fotografii acestui cuplu…
Ea zbiară prin presă că ăla a făcut şi a dres… cheamă autorităţile s-o salveze de teroristul evreu… Mie îmi pare că în afară de circ şi reclamă în ziare mai e o chestie…
Lăcomia!
Degeaba miorlăie fata că a semnat acte în care renunţă la banii ăia murdari ai lu bărba-xu.
Să fiu sincer nu credeam că e aşa proastă; ea chiar o fi crezut că-l stoarce pe ăla de câteva mii pe lună ca să se întindă cu puţoiul ăla?
Niciun evreu sănătos la cap n-o să accepte un asemenea afront de la una de care au tras zeci de bărbaţi de-a lungul timpului…
Nici Elanu n-o fi uşă de sinagogă, dar trebuie să recunoaşteţi că, dacă-ţi vezi nevasta la braţ cu un neanderthal, prin cârciumi, cu penixu atârnându-i afară din izmene te cam apucă pandaliile pe bagaboantă… mai ales că după asta tre să-i decartezi 30 de meleoane…

Cel mai grav este că doamna se foloseşte de copil, ba ca pavăză, ba ca armă, exact cum procedează ţigăncile care fie se apără cu puradelul de lovituri, fie îl azvârle cu toată forţa către jandarmi sau miliţieni, iar apoi se tânguie că ăia au lovit copilul şi l-au nenorocit… procedeu ţigănesc străvechi.

Ţipa mai acu câteva zile că anumiţi jurnalişti o trag în mocirlă… Mocirla e chiar ea, după cum văd!

Ataturk ww1

2009-03-12T11:44:00.000-07:00

În 1914 izbucneşte Marele Război.
Mustafa se roagă de şeful guvernului să nu angreneze Turcia în război…
Gagiul avea bănuieli că Puterile Centrale vor cam pierde… mai mult: în anumite cercuri el declară că şi dacă vor câştiga (era clar că dacă Turcia se bagă, e în alianţă cu Jărmania şi Auto-Strungaria…) Turciei tot rău îi va fi. Nu vedea nicio jmekerie profitabilă pentru turci la sfârşitul unui război în care nu se ştia ce şi cât se va cheltui chiar dacă Puterile Centrale ar fi câştigat beleaua aia de război…
Toate una peste alta, ideea era că Turcia nu avea bani de războaiele ei, darămite de ale altora, avea o armată slăbită şi cam fără chef, şi oarecum neechipată la standadele momentului, un Sultan vai de mama lui, şi perspective de la mov spre negru indiferent de soarta războiului…
Potaia de Enver-bey, mai presus de toate, bagă Turcia în război şi află cu uşurinţă gândurile şi părerile lui Mustafa.
Mustafa ceruse comanda unor trupe de front ca să demonstreze că nu e laş, indiferent de cauza pentru care luptă Turcimea…Enver îi dă, ca de obicei, Multe Urări şi Iubire Eternă.
Şi ca să dovedească cât e el de ciumec se autonumeşte comandantul trupelor turceşti din Caucaz. Adică se duce să se mardească cu ruşii… ca trupe ia după el cam ce mai rămăsese mai acătării din Imperiu.

La Stambul îl lasă Ministru de război pe Haki-paşa, un băeat care fusese multă vreme comandant prin şcolile militare turceşti şi Vatanist din primul eşalon. În plus era un pretenar adevărat al lui Mustafa. Şi ştia că e unul dintre cei mai dibaci ostaşi…
Securiştii turci îi suflă la urechiuşă lui Haki-paşa că la englezi le umblă prin căpăţâni să bage o debarcare în peninsula Gallipoli şi să puie labele pe Dardanele apoi să taie un drum spre Constantinopol, ocazie cu care tăiau Turcia în doo felii ca să poată s-o halească cu fulgi cu tot, ulterior… Suplimentul era că odată luată strâmtoarea Dardanele, Marmaraua şi Marea Neagră ar fi devenit mări controlate exclusiv de englezi. Cam cum au făcut cu Gibraltarul şi Suezul…
Haki-paşa îi dă un mail la repezeală lui Mustafa şi-l cheamă la ordin la Stambul. Îl face colonel şi-i dă pe mână comanda diviziei a 19a şi-l trimite de pază la malu gârlii la Gallipoli (Gelibolu pe turceste). Comandantul ăl mare acolo era un general, mare ciumec, Otto Liman von Sanders, care pe acolo se ţinea de refacerea şi reorganizarea trupelor sultanului.

Englezii şi ANZAC, corpul de armată australian-neo zeelandez, se strâng ca frunza şi ca iarba la intrarea în Dradanele. Erau pe sute de vase de războiPe ei îi intresa să poată deschide o cale de aprovizionare puternică spre Rusia ţaristă, neavând prea mare boală pe turci… . Erau îmbătaţi de victorie înaintea începerii luptei.
Bătălia a durat cam 7 luni, timp în care au murit cam 100.000 de soldaţi, vreo 55 turci şi vreo 45 ăilalţi… Cert este că a fost una dintre cele mai răsunătoare înfrângeri pe care le-a suportat imperiul Britanic…
Dacă turcii nu ar fi avut suportul nemţilor care au adus ceva fiare, tehnologie germană de ultimă oră poate alta ar fi fost soarta lor.
Eu aş face speculaţia că, dacă turcii ar fi cedat atunci, marea Neagră ar fi fost invadată de Flota Britanică, iar în conformitate cu obiceiurile lor, n-ar mai fi ieşit de-aici forever. În urma ww2 poate ruşii nu ar mai fi ajuns să ne facă nici pe noi, nici pe vecinii bulgăraşi zdrenţele lor. Ar fi fost greu să-şi impună ciuma aia de comunism pe malu bălţii britanice… Este doar supoziţia mea…

În finalul acestei bătălii vă e clar că Mustafa Kemal a căpătat o faimă ceva mai mare ca a lui Piţurcă în cazul în care România ar câştiga finala campionatului mondial de fotbal…
El a câştigat acele lupte prin fapul că avea un curaj nebun, demn de un erou, şi a unei alte componente a războiului care se numeşte Noroc. E posibil să vă fi plictisit spunându-vă de căte ori Mustafa a avut noroc…
Era întotdeauna în faţa camarazilor şarjând toate luptele. O poveste spune că a fost împuşcat în piept de englezi. S-a întors către camarazi, s-a scotocit în buzunarul de la piept, şi le-a zis: „V-am zis că niciun glonţ nu mă poate ucide? Mi-au spart doar ceasornicul!”
Faima a pus pe capul lui o aureolă, un nimb, transformându-l într-o legendă, de care vorbeşte toată presa europeană…

Ei, dragii tetii, în vremea asta partidul Junilor Turci, să nu-l mai vază înaintea ochilor!!!
Bănuiau ei că faima lui nu e conformă cu linia partidului…
Mustafa ţipa mai tare ca oricând despre „greşeala istorică” de a se fi aliat cu germanii şi de a fi intrat în război. Cu această ocazie câştigă simpatia poporului mai mult ca oricând.
Soldatul de operetă, Enver-bey, pierduse rău trupe şi poziţii împotriva ruşilor în Caucaz. Puţopalmist cum îl ştiaţi, de la ciorănia de la Adrianopol de cu doi ani în urmă, vine acasă şi, ca să scape de Mustafa, îi dă comanda trupelor din Caucaz!
Era pe faţă, teteo!
Jagardeaua de Enver ştia că la prima confruntare, fantomatica rămăşiţă a armatei turceşti ar fi pierit instantaneu la prima confruntare cu armata ţaristă. Asta ar fi fost baza destrămării faimei marelui Erou…
Mustafa era departe de a fi fost prostul lui Enver şi merge pe mâna Norocului şi acceptă misiunea.
O taie pe front şi acolo îi găseşte distruşi şi fără speranţă pe generalul Kiazim Kara-Bekir şi pe colonelul Ismet, oameni cu care a presimţit că se va mai vedea. Vederea lui le provocă o oarecare speranţă că vor muri măcar celebri alături de erou.
Zorii erau cenuşiu-violeţi…
Mustafa începe să cârpească ce mai putea fi cârpit din oştile alea şi le suie pe nişte culmi aşa cum ştia el. Totul era la mişto deoarece nu aveau cum să reziste prea mult… Ia la rând ofiţer cu ofiţer, şi-i evaluează ca să ştie exact pe cine şi câtă bază să pună…
Când se aşteptau la ce era mai rău, iar îi bate la uşă Norocul!
Era primăvara anului 1917 şi Revoluţia din Rusia înlătură pe Ţar… Trupele ruseşti sunt cuprinse de buimăceală şi nu prea le mai arde de luptă.
Mustafa recucereşte poziţiile pierdute pe bani grei de Enver aproape gratis şi oftica se arată!
Lasă comanda lui Kara-Bekir şi Ismet şi o tunde la Stambul unde începe iar carnavalul învingătorului.
Iar îi ia la zor pe cei care erau cu nemţii şi căştigă popularitate iarăşi… Turcia mergea cu paşi mari spre dezastru…
Enver-bey, care îşi făcuse un hobby din a-l expedia ori unde era mai rău, ori cât mai departe, îl trimite la Alep, în Siria, la cafteală cu englezii. Acolo, vătaful şef era un mareşal chinez, von Falkelhein. Chinez?... eh, dacă nu era chinez era sigur neamţ!
Mustafa se contrează rău cu noul şef pe probleme de tactică unde von nea ăla era un visător şi se uşcheşte la Stambul prin demisie.
Von Măciucenştain, ăla, turbează şi cere să fie judecat de curtea marţială.
Mustafa scapă datorită faptului că era cine era şi, başca, era turc!

Mai cad vreo doo guverne pe diverse mici probleme.

Enver mai comite o şobolănie: îl numeşte pe Mustafa ataşat pe lângă Vahid-ed-Din, moştenitorul tronului, într-o călătorie de informare în Jărmania, îndepărtându-l iarăşi de ţară…
Vahid-ed-Din era un personaj deşirat, cu gâtul lung, stângaci, pe jumătate cretin. La prima întâlnire cu ofiţerii care urmau să-l însoţească în călătoria din Germania a aţipit în timpul unor explicaţii tolănit pe sofa.
Mustafa gândeşte: „ Of, Doamne (Allah), ăsta e Sultanul de mâine???”
Pleacă cu sufletul greu în călătoria cu trenul Imperial… După ieşirea din Imperiu, aghiotantul lui Vahid-ed-Din îl invită pe Mustafa în vagonul salon unde Mustafa găseşte un mare jmeker: Prinţul era total opus faţă de ce văzuse el la Stambul: elegant, rasat, cult, ciumec, inteligent…
Îi zice: „te cunosc de mult Mustafa… dacă mă arătam cum sunt acum mă omorau demult… în calitate de prinţ o beleam dacă eram isteţ… înţelesese de mic joaca vulpiţelor…
Ei se împrietenesc bine în Germania unde au contacte cu cercuri selecte printre care cel al mareşalului von Hindenburg pe care Mustafa îl pune la punct deoarece nu cunoştea anumite fronturi, iar Germania era la capătul puterilor…
Vahid-ed-Din pleacă în Turcia şi la ceva vreme Mustafa se îmbolnăveşte şi trebuie să bage o vacanţă la Karlsbad. Habar n-avea că, peste cam 50 de ani, nemţii or să înceapă să vină pe bani grei la mările lui.
Vahid-ed-Din devine sultan în urma morţii lui Mohamed 5 sub numele Mohamed 6!
Mustafa revine degrabă în Turcia şi-i expune teoriile lui şi-i cere să ia atitudine. Adică să expulzeze toate armatele străine şi să se retragă imediat din război.
Mohamed 6 fricos şi prostănac îşi trădează prietenul şi cedează în faţa lui Enver.
Îl dă afară pe Mustafa din toate funcţiile!
Mustafa nu are încotro şi o taie în Siria… alte trupe decimate, înfometate, ostenite şi neînzestrate…
Ia în piept trupele engleze aliate cu arabii, conduse de celebrul colonel Lawrence al Arabiei. Cedează teritoriile arabe fără prea mult scandal dar pe teritoriile turceşti nu se poate trece de el! Alt succes!
Alt noroc e că între timp aliaţii cam câştigă pe toate fronturile, iar Turcia semnează o pace cu englezii. Enver scapă cu fuga împreună cu alţi fruntaşi din mâna învingătorilor şi se duc dracului, în exil.
Toţi învingătorii se uitau cum să împartă leşul unei Turcii care părea a avea imina la Constantinopol.
Tratatul de pace de la Sevres semnat de Mahomed 6 împarte Turcia între francezi, italieni şi englezi. Constantinopolul obţine premiul de curva secolului deoarece nu mai are nicio lege a lui, iar armata şi marina turcă sunt desfiinţate.
Turcia cu sultanul ei, cu tot, era într-un măreţ rahat!

Ataturk (continuare)

2009-03-09T11:01:00.000-07:00

trebuie să fac o paranteză în care să vă explic că sultanii otomani aveau o şcoală aparte… ei înţelegeau de mici că şiretenia şi viclenia erau materii de bază la şcoala vieţii, aşa încât la şcoala vulpilor, o vulpe reală ar fi rămas repetentă veşnic… Minciuna era un fundament al gândirii… Trădarea era o bagatelă, li se întâmpla zilnic…
Închipuiţi-vă un nobil cruciat din Apus pentru care virtutea însemna să-şi dea viaţa pentru un cuvânt dat, aşa cum şi făceau adeseori, faţă în faţă cu un nobil turc pentru care cuvântul nu valora nimic… Prietenii cruciatului şi-ar fi dat viaţa pentru el spre deosebire de prietenii turcului care l-ar fi îngropat cât mai degrabă…

La Salonic se cam schimbaseră treburile…
Vatanul se cam dusese pe copcă şi fusese creată o altă organizaţie Uniunea şi Progresul Junilor Turci. Ăştia, spre doesebire de Vatan, care era strict naţional, aveau vederi internaţionale… dar păstrau ideea de restructurare fundamentală a statului turc. Şi se gândeau la bani din afara Imperiului, şi nu luaţi cu japca, ci sub formă de investiţii…
Mustafa a intrat în această organizaţie după o lungă cumpănă…
Această nouă organizaţie avea mai mulţi şefi dintre care voi aminti pe fondator, maiorul Enver-bey şi pe un albanez bengos, numit, Niazim…
Mustafa gândeşte despre noul şef, Enver-bey, pe care îl cunoştea deja de ceva vreme că e fanfaron, infatuat şi superficial şi nu prea se bagă în seamă cu el… Şade cuminte şi ia seama că ăla e prea internaţionalist, iar el rămâne fidel propriei idei: „Turcia a turcilor”…
Liniştea e stricată de ţăcănitul ăla de Niazim care cu ajutorul unor bande înarmate ale Junilor Turci crează un pui de răscoală în sudul Macedoniei, într-un târg, Resna, unde trânteşte o proclamaţie prin care declară abolit guvernul de la Constantinopol… Toată lumea râdea de se crăcăna…
Enver-bey se combină în afacere şi lucrurile se cam amplifică… sultanul o cam luase în mână, aparatul de stat nu mai funcţiona…
Declară public la Salonic o schimbare de Constituţie prin care rămânea sultanatul dar fără puterea absolutistă…
Muhaiaua de Abdul Hamid acceptă virajul şi aprobă noua Constituţie, dă afară Guvernul şi pe toţi demnitarii şi acceptă guvernul alcătuit de Enver-bey. În următoarea secundă începe campania de denigrare a noului guvern ajutat fiind de foştii colaboratori… şi-i acuză pe ăia că sunt francmasoni şi vor să vândă ţara… guvernul e re-răsturnat şi reintrodusă constituţia absolutistă a sultanului…
Junii Turci se enervează rău şi pun mâna pe arme, vin la Constantinopol, îl iau prizonier pe Abdul Hamid şi-l bagă la bulău la Salonic, garnizoană ce era condusă de Fethy-bey… Îl mai ţineţi minte?...
În locul sultanului este înscăunat văru-su, Mohamed 5, un hodorog bolnav şi fără energie dar deştept şi şiret…
Partidul Uniune şi Progres pune laba pe toată afacerea, iar Enver-bey este eroul naţional.
Mustafa rămâne în umbră şi nu primeşte nicio demnitate…
E trimis să participe la o aplicaţie împreună cu armatele franceze, iar cu acest prilej îşi evidenţiază iar calităţile de militar excepţional. Comandantul aplicaţiei trimite ministrului de război o scrisoare în care îl elogiază iar Mustafa e numit comandantul Şcolii Militare de la Salonic. Cu această ocazie îşi vede împlinit unul din visele sale mai vechi…

Enver-bey adoptă o politică puternic pro-germană, ocazie cu care cam pune pe tavă Turcia nemţilor…
Mustafa nu vedea deloc cu ochi buni treaba asta şi vedea că nu se va ajunge la nimic bun dacă turcii îşi dădeau pantalonii jos în faţa nemţilor…

Începe războiul din Tripolitania cu care nu vă mai plictisesc… în acest război Mustafa se citeşte că nu e nicio jmekerie să te bagi cu arabii… în afară de religie nu-i lega nimic…
Campania din Tripolitania se termină brusc în 1912 când începe scurt războiul balcanic…
Mai clar, muntenegrenii, sârbii, grecii şi bulgarii se cam satură de stăpânirea otomană şi cam vor independenţa… Erau destul de hotărâţi…
Se găseau la 15 km de Adrianopol (Edirne pe nou).

Enver-bey se duce grămadă la Stambul croit să schimbe iar guvernul din cauză că acceptase o pace cu beligeranţii. Niazim Paşa (am uitat să vă spun că Niazim ajunsese Paşă „comandant” şi era deja ministrul de război) protestează împotriva noului guvern, dar Enver-bey îl potoleşte pe loc cu un glonţ tras personal din propriul revolver.
Ia comanda armatei şi în ciuda explicaţiilor lui Mustafa, strategul, se năpusteşte peste ăia. Rezultatul e că o ia în palmă şi pierde Adrianopolul. E nevoit să accepte o pace mult mai umilitoare decât cea negociată de guvernul destituit mai înainte…
Totuşi există şi o urmă de noroc prin aceea că prostovanii ăia de muntenegreni şi sârbi se ceartă cu căpăţânoşii de bulgari pe condiţiile păcii, iar cu această ocazie turcii reuşesc să-şi ia Adrianopolul îndărăt…
Vă închipuiţi că în urma acestei victorii Enver-bey devine dictator, iar sultanul om de paie… cam ca Boc…
În toată şobolăneala asta s-a băgat şi România, ba chiar la Bucureşti s-a semnat pacea războiului balcanic în 1913.
Mustafa e avansat lent-colonel ca mulţumire că se folosiseră palnurile lui la recucerirea Adrianopolului.
În altă ordine de idei Enver închină complet ţara nemţilor.
Fraza celebră a lui Mustafa: Sau ne putem salva singuri, sau nu merită să trăim ca popor!
datează cam din timpurile alea…
Din cauza propagandei antigermane Mustafa e pus pe făraş şi expediat ca ataşat militar la Sofia şi Bucureşti unde ambasador era Fethy-bey.
Acolo se împrieteneşte cu unu, Gurănescu de la legaţia română şi-şi omoară cumva plictiseala…

Ataturk

2009-03-07T16:13:00.000-08:00

La 12 martie 1881, la Salonic, se naşte unu, Mustafa Kemal.
Habar n-avea că el va întemeia Turcia modernă. Imperiul Otoman fondat în 1299 scârţâia din toate oasele…
Pe taică-su îl chema Ali Riza, un nume banal pe acele vremuri la turci, cam ca Ion la noi, şi lucra conţopist la Datoria Otomană. Omul nu avea cine ştie ce talente sau aptitudini… Maică-sa, Zubeida, era o albaneză mahomedană, zdrahoancă, frumoasă şi analfabetă aşa cum erau cam toate turcoaicele pe timpurile alea. Mai avea o calitate importantă: vitalitatea, calitate ce s-a scurs şi către fiu. De sub iaşmac, ea conducea gospodăria, aşa cum se întâmplă şi în zilele noastre în multe gospodării…
Ali Riza o mierleşte timpuriu, iar Zubeida, ce acum o avea şi pe micuţa Makbula, al doilea copil al cuplului, se duce la un frate al ei la ţară, să-şi crească copiii, neplăcându-i în Bamboo… Ali nu-i lăsase mai nimic…
Micul Mustafa o ardea cu oile de nevoie, iar şcoală nu prea executa din cauza lipsei acesteia.
Pe acele vremuri, la vârsta de 11 ani, copilul trebuia dat la ceva, să se aleagă ceva de el, să nu rămână bagabont pe străzi. Maică-sa îl ia de mână şi-l duce la Salonic să-l facă popă, meserie uşoară din care se câştigă baban, fără muncă şi în zilele noastre, dar copilului nu-i plăceau odăjdiile el având înclinaţie spre tunică…
Reuşeşte în primii 10 la admitere deşi era slab alfabetizat. În şcoala aia capătă porecla Kemal=perfecţiune. Cât a stat la şcoala aia nu am aflat, însă ştiu că a terminat-o cu brio, iar apoi s-a dus la Monastîr actualul Bitola din Macedonia, FYROM pe nou…
La Monastîr se găsea Academia Militară Otomană unde tânărul cadet urma să devină ofiţer. Pe vremurile alea şcolile militare erau cam ce ar fi acum să ai vreo 5 facultăţi, una de IT, una de inginerii, una de limbi străine, una de SNSPA, ANEFS, plus cursuri de călărie, dansuri şi bune maniere…
Acolo se împreteneşte cu unu, Fethy, un macedonean nobil de la care învaţă franceza şi se lasă dedulcit la Rousseau, Voltaire, Hugo şi alţi mari ciumeci, propăvăduitori ai ideilor de libertate, egalitate, fraternitate…
Sămânţa revoluţionarului fusese sădită în tânărul ofiţer Mustafa.
Gagiul avea 20 de ani, era sublocotenent de cavalerie, era recomandat de superiorii de la Monastîr ca fiind eminent, şi uite-aşa, intră la Constantinopol la Harbia, Şcoala Superioară de Război, fără examen, doar pe baza recomandărilor…
Acolo îşi câştigă la repezeală respectul şi faima şi e invitat să intre în asociaţia revoluţionară Vatan (patria), o organizaţie underground care voia binele patriei.
O organizaţie secundă nu are ce căuta într-o structură militară dar… :
Acea organizaţie era acceptată de comandanţii Harbiei deoarece şi ei erau angrenaţi în ideile tinerilor care erau sătui de putreziciunea structurilor Imperiului, acesta fiind condus prost de un sultan, Abdul Hamid 2, pe numele lui…
Situaţia era verde, Imperiul trăgea să moară, iar cauzele sunt arătate de nişte jmekeri ale acelor timpuri denumiţi în zilele noastre analişti politici, economici, sociali etc…
acele cauze sunt trei:
unu – lipsa mijloacelor de producţie (adică a industriei)
doi – lipsa unor venituri constante (ei se bazau pe ce biruri luau de la cei cuceriţi) şi
trei – corupţia (ce atinsese cote paroxistice, similare cu România de azi…)
Mustafa ajunge repede între fruntaşii organizaţiei, însă Vatanul iese din ograda unităţii militare şi începe să ia proporţii… Nebănuite…
Sultanul Abdul Hamid 2 se cam oftică când aude de prostiile Vatanului, mai ales că le umbla prin cap introducerea unei Constituţii cu caracter liberal, republican, alta decât cea în care el avea toate drepturile…
Ca urmare scoate în afara legii organizaţia, care îşi continuă bine-mersi activitatea în ilegalitate.
Mustafa îşi continuă activitatea şi e băgat la pârnaie unde are bulanul miraculos că nu e spânzurat sau lichidat altfel…
Norocul următor constă în faptul că o căruţă de foşti comandanţi ai lui întocmesc o cerere adresată Sultanului, iar Abdul Hamid 2 o semnează cu amendamentul că Mustafa va servi în garnizoana Damasc.
În Damasc, Mustafa o arde câteva luni aiurea, până se citesc toţi comandanţii de acolo că el este Alesul… ei toţi fiind vatanişti.
Îi fac acte naşpa şi-l expediază la Salonic pe blat să reînvie Vatanul. Ăsta ia de bună toată faza şi se duce. În 3 luni repune pe picioare toată şandramaua.
Era urmărit de Securitatea Sultanului şi când obţine un nou mandat de arestare are iar noroc: securistul care trebuia să-l aresteze era vatanist, şi i-a oferit un mare cadou: 48 de ore să spele putina…
Gagiul s-a înapoiat cu greu la Damasc sub alte identităţi, iar acolo fuge în munţi unde şi rămâne vreun an… Şefii de acolo îl acoperă trimiţând sultanului scrisori cum că omul lupta de luni de zile cu druzii.
Iar a ajuns la excepţional, avansat maior din Liban şi trimis îndărăt la Salonic ca ofiţer de stat major.

o să mai zic...

Ştiri

2009-03-04T07:22:00.001-08:00

Alatăieri sunt prinşi nişte prăpădiţi care au furat “secrete militare româneşti”… să le vândă… cât le-au furat şi comercializat mai erau cât de cât secrete… au ajuns grămadă la ştiri… s-au desecretizat la TV… deci e mai rău… acum le ştie toată lumea…
Hilar!
Subofiţerul care a furat informaţii militare… ce acces avea ca şi subofiţer? Bombe atomice nu avem, avioanele folosesc la arat, fregatele englezeşti sunt cumpărate de la englezi se ştie cum, tehnica terestră şi-a făcut o reputaţie excelentă în teatrele de operaţiuni unde se strică înainte de a merge… Băsescu însuşi zbiera acu câţiva ani pe-acolo cu bocancii prăfuiţi… când a văzut că aro-urile armatei nu prea porneau...

Ce să vândă? Planurile magaziei care e golită de puşti, de hoţi, de acu o lună? O baracă goală…
Păi acolo se poate amenaja o grădiniţă sau un cămin de bătrâni…
Mai bine ar fi păzit babele româneşti arsenalul acela, pe pariu! Sau preşcolarii!
Dacă se atingea vreunul de o puşcă din aia ieşea un chiloiman de se auzea până pe Calea Victoriei, la Minister.

Ziua lu nea Ion Iliescu. La el, la uşă, lingăii şi babele eterne care-l venerează…
Jăndarii au agăţat câţiva puşti pe care i-au predat la miliţie şi au fost amendaţi, iar unuia i-a fost întocmit dosar penal că l-au ofensat pe criminalul ăla bătrîn de nea Ion…
Aprinseseră nişte lumânări în memoria morţilor din revoluţie şi mineriade, morţi ai căror autori nu au fost niciodată prinşi sub conducerea şulfei bătrâne…
Purtătorul de cuvânt al ministerului de interne, sau cum dracului s-o mai numi acum pe nou, a însăilat o bâlbâială în demna limbă de lemn a comunistului lor de protejat. „E un caz al jandarmeriei, nu e cazul poliţiei.” Dobrovolschi de la radio întreabă: „eu ştiam că jandarmeria nu poate întocmi dosare penale, care e realitatea?” Ăla: „păi dosarul e întocmit de noi dar instrumentat de jandarmerie… oricum omul ăla avea asupra lui un lanţ ceea ce este considerat armă albă…” Dobrovolschi: „domle era un lanţ ornamental, e penibil ce ziceţi… în condiţiile astea de ce nu arestaţi toţi bicicliştii că au lanţuri?!?” Îi dă bună ziua la mişto şi-i închide telefonul…
Nu vom afla, desigur, numele Jandarmului care a dat ordin ca acei tineri să fie amendaţi şi ridicaţi...

În ultimul rând amintesc de domnii poliţişti, şi întăresc, domnii poliţişti, care au asistat o femeie amărâtă să nască în secţia lor de poliţie şi care au făcut atât cât s-au priceput şi nu au dat-o afară în şuturi… (deşi era cam boschetară, mai avea vreo 3-4 copii instituţionalizaţi din cauză că nu îi putea hrăni) şi treaba a ieşit bine. Au trecut peste regulamentele militare în care nu sunt prevăzute naşteri în secţiile de poliţie… Au dovedit că poliţaiul e în serviciul omului, înainte de lege sau alte căcaturi… nu au chemat procuratura sau mascaţii să-i scape de belea… Ambulanţiera şi medicul de unde au ajuns mama şi copilul au zis că sunt sănătoşi şi ok…
Sper să-i vadă Băsescu şi să le trimită o mulţumire…

Cum m-am lăsat de ţigări...

2009-03-02T13:19:00.000-08:00

am fumat între 1990 şi 2004 în jur de 13 ani şi-un pic...
în dimineaţa zilei de întâi februarie 2004 am rezistat tentaţiei de a aprinde ţigara, lucru pe care-l făceam la aproximativ 30 de secunde după ce mă ridicam din pat... (eram într-un hotel în germania... călător grăbit...)
cafea nu mai beam de prin anii 95-96 nu mai ţin minte cu precizie, nu am fost mort niciodată...
ţin minte perfect momentul, cu o zi în urmă era să fac o prostie destul de mărişoară...
cum spuneam, eram în germania şi veneam către casă cu maşina unui client şi pe autostradă la peste 200 kmh am aruncat chiştocul pe geam care a intrat înapoi direct pe tapiţeria de piele... m-am întors să-l culeg, am pierdut direcţia, am recuperat-o... iar la viteza aia numai Dumnezeu bunuţul a decis să mă mai lase o vreme pe lumea asta... eram singur pe toată autostrada, nu vedeam maşini în oglindă, nu vedeam înainte...
după ce m-am văzut scăpat din toată povestea mai aveam cam 300 km pâna la locul unde urma să mă opresc... acei 300 km i-am parcurs în aproximativ 3 ore... sau poate mai puţin...
m-am gândit numai la părinţi, la nevastă-mea, la ultimele imagini pe care le văzusem înainte ca maşina să intre în vrie... ar fi putut fi ultimele... apoi la cele în care am redresat-o. s-a creat o breşă, un interval între cine fusesem până atunci şi cine eram după... doar o spaimă...

gândurile de a renunţa la fumat le aveam de vreo 3 ani mai mult sau mai puţin... spaima aia a apăsat butonul unui gând frământat mai multă vreme...

ce am fumat?
multe...
au fost perioade în care ţigările au fost diferite mult...
am început cu BT, Vikend, Vek, Golden Deer, sau uneori, de nevoie, mahoarce româneşti...
am avut ocazia să fumez Carpaţi fără filtru sau chiar Mărăşeşeti excelente comparativ cu alte gunoaie româneşti...
prin 91 am intrat în epoca LM cumpărate exclusiv de la un chioşc de lângă magazinul Cocor...
la vremea aia românul fuma Assos la greu... mie nu mi-au plăcut...
apoi am dat-o în Chesterfield care erau bune totdeauna pe timpurile alea...
între timp dădusem peste Gitanes sau Gauloises fără filtru dar nu prea le găseai...
a venit vremea Camel şi am nimerit şi nişte mahoarce fără filtru pe o reţetă aproape de ww2... bune!am mai avut o perioadă gustul pentru Viceroy.
apoi s-a instalat Marlboro pentru că nimic nu mai era cum fuseseră...

toate, una peste alta, am rămas fidel Gitanelor pe care le găseam greu, dar le găseam, după mintea mea cele mai bune ţigări chit că sunt cam tari...

cât fumam?
cam 50 bucăţi pe zi, dar dacă mă angrenam în şpriţane nemiloase nu mai exista limită...
dacă aveam numai Gitanes nu depăşeam 40 indiferent de cât beam... erau strong...

iată că s-au împlinit 5 ani de când nu mai fumez...
ce să vă zic?...
am luat 35 de kile sau mai mult... mi-e frică să mă mai cântăresc...

în ăştia 5 ani nu am mai fumat DELOC şi mai petrec cu prietenii care nu-mi dădeau nicio şansă că nu voi mai fuma... suport destul de bine fumul lor atât cât pot... nu-i blamez deşi fac băşcălie gravă de ei...
unii s-au lăsat de fumat de căte 5-6 ori căte maximum o săptămână...
am constatat că toate ţigările miros otova în zilele noastre, chit că sunt marlboro din comerţ sau ţigări de mâna a 3-a contrabandă Ucraina... la fel put...
încă accept fumătorii, deşi simt că la un moment dat nu se va mai putea din cauza putorii...

gânduri de viitor?
ŢIGĂRILE SUNT UN CAPITOL TERMINAT DEFINITIV PENTRU MINE...
mă gândesc să renunţ la bere şi alte alcooale pentru ca să dau acele multe kile în plus...

sfaturi?
nu dau sfaturi nimănui! nu ştiţi oare că fumatul e nociv cu mulţi ani înainte de a băga ţigara în gură?
voinţa este singura cale clară de a scăpa de ţigări...
ţigările trebuie tăiate fără sfaturi, fără Nicorette, sau alte vrăjeli...

sevrajul durează între 4 şi 8 zile... la mine a durat doar 3, dar eu mă autoeducasem să scap de ele câţiva ani...

am 5 ani de când nu mai fumez dar am nopţi în care visez tot felul de scenarii în care fumez zdravăn, iar dimineaţa mă trezesc superbosumflat şi în a doua secundă când fac priză cu realitatea devin foarte vesel şi binedispus...
viciul şi-a lăsat oarece racile în subconştientul mea, iar visele urâte sunt tributul pe care trebuie să-l plătesc cine ştie cât de-aici înainte...

După mărţişoare

2009-02-27T16:53:00.000-08:00

Azi am fost să cumpăr mărţişoare.
Aveam un ultimatum prin care mi se interzicea să mai ajung şi anul acesta acasă fără micul dar vestitor al primăverii… De-a lungul timpului mai cumpărasem eu zambile sau ghiocei ca să scap ieftin cu scuza că sunt flori naturale. Alte dăţi confecţionasem împreună cu tata mici mărţişoare fabricate din monede de argint pe care le decupasem cu stângăcie deoarece nu le prea aveam cu arta… le mai ciocănisem noi niţel şi le mai luasem din pilă dar se vedea de pe Lună că nu sunt manufacturate de BVLGARI…
Aşa urâte cum sunt, sunt păstrate cu sfinţenie da mama şi Caisa, ambele ştiind exact anul şi detaliile fabricaţiei. În procesul de fabricaţie a avut un rol deloc neglijabil prietenul tatei, Dan Drăguş.
În piaţă iau tarabele la rând… după nimicurile obişnuite observ tot felul de kitch-uri care mai de care… erau nişte colivii cu un păsăroi, din lemn şi fulgi coloraţi mai ţipător decât la bâlci, înăuntru care cânta a jelanie, a pagubă, o jucărie chinezească de 2 bani… ar mai fi fost jucării de pluş cu maşinuţe care vorbeau sau mişcau. Icoane sau alte obiecte de cult create dintr-o presă în China unde aceste obiecte sunt fabricate aşa cum noi fabricăm prezervativele… ştanţele cu care au fost presate erau uzate rău aşa încât produsul era cu bavuri şi cu detaliile estompate… nişte fluturi tip broşă din sârme şi ceva răşină absolut odioşi, coşari de mucava la 1 leu bucata, alte tone de ministatuete turnate din răşină de toată jalea, rame de tablouri din plexiglas, ieftinăciune gravă… te ia sila, nu ai ce alege…
Începi să scazi standardele dar cât poţi scădea?...
La un anumit moment mi-a venit să cumpăr nişte şnururi ca să faca cadou simbolul şi să scap de calvar. Acasă nu mai aveam din ce meşteri un mărţişor, deşi mă cam frigeau palmele…
La unul, la o tarabă, erau nişte statuete şi nişte pandantive din jad sau onix, vă daţi seama, de cea mai proastă calitate… măcar nu erau răşină sau plastic… omul mai avea nişte bucăţi de sticlă în interiorul cărora păreau a fi nişte flori de mină dar mie mi se păreau îndoielnice. O doamnă genul flower-power cam la doi poli jumate şi le cam dorea…
Într-o cutie erau nişte figurine din piatră verzuie dăltuite cu destulă stângăcie, aşa încât era destul de greu să-ţi dai seama ce sunt, după ce scormonesc niţel îl întreb de om dacă există elefănţei. Ăla era destul de absorbit de negocierea cu doamna cu bucăţile alea de sticlă şi îmi zice într-o doară: „da ce domne elefantu e zodie?” Aha, îmi zic, deci lighioanele din cutie erau zodii. Chinezeşti probabil…
În fine găsesc un elefănţel verzui din ceva onix de mâna a şaptea dar mai mărişor, cam cât o cutie de chibrituri. Elefănţelul stă cu trompa în sus…
În acel moment lângă tarabă apare o doamnă sărită de 65 de anişori care mă vede cu elefănţelul în mână. Mă atacă direct:
„aha, ia uite-l cum stă” şi face un gest sugestiv cu un deget prin aer… unii chicotesc, iar babeta râde satisfăcută… mă enervez lejer din cauză că elefănţelul era pentru mama, iar gluma de autobază nu-şi avea locul şi zic:
„cum v-or veni glumele astea cu conotaţii sexuale…” baba:
„păi siiigur, că voi, bărbaţii, vă gândiţi la altceva!… eheee!” eu intru în joc:
„doamnă, să fiu sincer, când vă văd, mă gândesc sigur la altceva” cocoana face ochii rotunzi la mine… şi adaug:
„elefantul e pentru mama, dar puteţi întreba, poate vânzătorul are ceva faluşi, se sculptează de câteva milenii, nu vă jenaţi…”
mă mai bag pe la alte tarabe…
jale!
Găsesc câteva tarabe cu argintărie… marfă poansonată cu 925, argint de argint, metal nobil, dar infect executate…
În afară de nişte coşari şi ceva trifoi cu patru foi, nimic…
O ţigancă cu o tarabă plină de argintărie drăguţă cu cruciuliţe, iconiţe mă îmboldea cu preţurile ei… nu era cazul… chit că era ochioasă…
Mărţişorul e un ritual păgân, precreştin…
Hai să caut simboluri… pisici… felinare… sau alte drăcii să simbolizeze simbolu…
Am găsit o rândunică frumoasă, o pisică cu papion şi un coşar grăbit… cu chiu cu vai…

Acu, sper să le placă şi fetelor pentru care le-am luat…

Interlopi şi badigarji. Cu miliţieni în coadă!

2009-02-23T11:45:00.000-08:00

Consoarta mea vine amuzată acasă sâmbătă seara în urma unei tentative nereuşite de a da o tură prin mall în compania unei prietene. Acilişa în Drumul Taberei lângă noi…
Îmi povesteşte că lumea în acel moment era evacuată de haidamacii ăia de la badigarji.
Care, fireşte, nu dădeau expilcaţii… ea întreabă dacă e iar povestea eternă cu bomba din pivniţă, iar ăia zic că nu… Păi şi dacă nu e bombă atunci e incendiu? (deşi nu se vedeau nici flăcări, nici pompierii…). Nu doamnă, nu e incendiu, reuşeşete să gângăvească dulapul…
Atunci, ce dracu e? ce aşa mare pericol e de evacuaţi lumea?
Cum, cu dihania nu se mai putea vorbi, deoarece i se treminase vocabularul şi puterea de a se concentra asupra acestei discuţii ea a întrebat nişte copchilandri care ieşeau amuzaţi de evacuare şi nicidecum îngroziţi aşa cum le-ar sta bine unor evacuaţi serioşi.
Un flăcăiaş, licean probabil, i-a povestit că s-au încăierat unii dar că el nu a văzut nimic, că era la alt etaj şi nici el nu înţelege de ce atâta gălăgie…
Deci, nici vorbă de scandal adevărat cu miniarmate ci doar abuzul unei firme de a evacua clienţii dintr-o incintă ca Mall-ul după bunul plac! Şi de a crea un subiect de presă.
Grav este că în loc să ţină în mână un miniscandal creat de câţiva băieţi de cartier ei au creat panica ce ar fi putut duce la o catastrofă.
Întâmplător soaţa mea era în zona unde încă se găseau potenţialii scandalagii şi i-a observat… erau obişnuiţii smardoi care stau numai în turmă, luaţi la bucată sunt vax…
S-a uşchit la repezeală de acolo că de bine nu ar fi putut fi…
Asta este relatarea ei în care am încredere maximă… a fost o bătaie între unii dar pentru asta nu se evacuează un loc cu mii de clienţi…

Firma de badigarji în loc să izoleze şi să ascundă incidentul a procedat exact pe dos, şi-au chemat întăriri în loc să cheme jăndarii, ca să poată riposta atacului interlopilor.
După ce am văzut azi la tv şi din reacţia miliţiei şi a justiţiei e greu să-ţi dai seama care erau interlopii şi care badigarjii acolo. Toţi erau o apă şi-un pământ numai că pe unii scria BGS.
Ca patron de magazin în Mall ajungi să te distrezi cu găştile: fie nu dai taxa de protecţie jmekerilor din zonă şi plăteşti EXACT ACEEAŞI TAXĂ dar legal la BGS, fie invers…
De dat, tot dai, teteo!

După toată buluceala asta s-a vărsat niţel sânge, nimic serios, atât cât să se vadă bine la tv. Sângele e al lor, între ei! Un pas prudent şi isteţ al miliţiei… dacă o fi fost făcut din isteţime… nişte ofiţeraşi ar putea fi băgaţi pe blat la înaintare ca să-i întărîte mai tare, iar la următoarea tăvăleală să moară câţiva din ambele tabere dar obligatoriu un şef dintr-una din tabere. Răzbunările vor fi crâncene, iar ei o vor mierli unul câte unul. Miliţia, la un moment dat ar pune laba pe toată activitatea. ăsta e un model tipic al poliţiei americane.
Nimeni nu este arestat. Toţi sunt cercetaţi în stare de libertate deoarece nu ei au fost cei care au atacat.
Miliţia sectorului 6 nu cred că ştie unde e Plaza Mall, sau dacă ştie, înseamnă că e teritoriu perticular unde ea nu are acces. Şi e şi atât de anesteziată sau proastă că nu-i încaieră între ei serios… aşa i-ar mai împuţina pe cale naturală…

despre poliţie (vai de mama ei!)

2009-02-16T13:03:00.000-08:00

După moartea handbalistului român asasinat mişeleşte de ţiganii ăia in Ungaria am văzut la tv că „rendorseg” adicătelea poliţia ungurească a pus laba în doi timpi şi trei mişcări pe ei. Chiar dacă extrădarea ălora capturaţi în Austria va mai dura, iar ăllalt care s-a dus cu pantalonii maro şi cu avocatul la înaintare, soarta lor pare pecetluită… La atitudinea pe care a avut-o populaţia ungurească probabil că e mult mai bine ca ucigaşii să stea la poliţie sau la bulău. Probabil că dacă i-ar fi prins poporul, acum erau morţi şi ei. Ţiganii au mai făcut o gafă gravă: au mutilat un sârb… Sârbii sunt oameni corecţi dar aprigi şi răzbunători. Şi foarte cruzi! Cea mai bună variantă pentru criminali e să stea la adăpostul poliţiei sau justiţiei ungureşti până timpul vindecă rănile opiniei publice locale sau, mai important, ale tatălui sârbului măcelărit, care, şi mai mult, deţine o mică armată de veterani, care cu ani în urmă, s-a luptat (atât cât au putut) cu americanii. Şi nu au fost învinşi!

În România, cam în aceeaşi perioadă, dispar arme de asalt, şi nu glumesc. Cu o mitralieră de companie bine plasată şi alţi câţiva trăgători specialişti cu akm-urile, desantaţi din 3-4 taxiuri în maxim o juma de oră scăpăm de de tot amarul ăla de colonei burtoşi şi inutili care populează miliţia capitalei şi igp-ul…

În România, cam tot atunci altul(alţii) trage la pistoale în centrul Braşovului cam cum trăgea Mărgelatu în Drumul Oaselor. Jefuieşte o casă de schimb… Maestrul Florin Piersic juca un rol, ăia la Braşov au băgat oameni în pământ!

La Cluj au apărut Butch Cassidy şi Sundance Kid şi au jefuit o bancă, şi să fiu al dracului, dacă nu doar caii le lipseau, lăsaţi la intrarea în bancă…
Portretele lor robot indicate azi de miliţie zic că au fost doi inşi înalţi, bine făcuţi, antrenaţi, frumoşi, specialişti…
E clar! Erau Paul Newman şi Robert Redford, ce dracu e aşa de greu de priceput?

În cele 3 situaţii expuse mai sus nu auzim decât bălmăjeli şi bâlbâieli miliţieneşti.
Poliţia noastră e impotentă şi inutilă. Nicio arestare! Nici un corp delict găsit!
Explicaţii savante. Legislaţii. Alte prostii! Noi suntem idioţi că nu înţelegem cu cât profesionalism îşi fac ei treaba… nu avem răbdare să se termine anchetele pe care le fac ei…

Povestea asta a fost răsdiscutată şi nu vreau să mai insist.

Preşedintele a zis că mai trebuie cam 2.000 de miliţieni noi-angajaţi…
Ţara e sărăcită de guvernul tăriceanu, suntem pe butuci!
Criza e criză!
Noi, contribuabilii mai suntem o mână, până ne uşchim şi noi la căpşuni sau ne apucăm de afaceri subterane, fără contribuţii la stat…
Miliţienii ce vor fi angajaţi la plesneală, în grabă, vor fi nişte puştani cu diplome cumpărate de la srl-urile denumite „facultăţi particulare” deci altă trupă inutilă, bani aruncaţi…
Offffffff!

Umorul iernii româneşti

2009-02-12T12:48:00.000-08:00

Ştirile meteo de alatăieri şi ieri (10 şi 11 februarie 2009) arătau că peste Românica va veni un val de frig care se va zborşi la cele cincisprezece-şaptesprezece grade de aprilie din uichendul trecut coborând pe la 2-3 grade… oricum, mult pentru februarie!…
Aşa a cam şi fost, dar azi 12 februarie ploaia rece din mai multe zone ale ţării a început să se prostească şi a dat-o-n zăpadă!
Na-ţi-o drace!
Pe Dealul Negru nebunie, trafic blocat, pe Valea Oltului la fel, prin Suceava alte şosele blocate. Peste tot şoferii vehiculelor grele şi în special nenorociţii de şoferi de tir rămâneau înţepeniţi în „nămeţi de 5 centimetri” aşa cum sugerau posturile panicarde de radio…
Venind pe DN1 dinspre Câmpina spre Ploieşti, în jur de ora 15, am văzut gonind pe sens opus, spre munte, vreo 10-12 basculante grele cu lamă din aia mare de zăpadă… lăudabilă iniţiativa patronilor de a la trimite încolo, însă până ajung la Suceava vine primăvara şi se dovedeşte că s-a ars motorina degeaba…

Autorităţile au zbierat nu se aşteptau la aşa ceva datorită prognozelor meteo primăvăratice… neinformaţi fiind de autorităţile meteo… aşa că autorităţile de deszăpezire probabil că nu vedeau că afară ninge şi fiind neinformaţi…

Vinovaţii blocajelor sunt fără discuţie şoferii de tir care, ai dracului, cum aud la radio că e cald nu mai cară după ei tone de lanţuri, mii de saci de nisip, şi sute de lopeţi de deszăpezire să se descurce singuri…
Autorităţile care trebuiau să deszăpezească, sunt nevinovate, în general, la noi infrastructura e beton, numai că iarna ne ia pe nepregătite…

Şăful ţării iar a rânjit cu chelia astupată de un fes interlop, călare pe un snowmobil, că el are lopăţică, lanţuri şi săculeţ de nisip la loganu lui aeropurtat de cohortele de coloane oficiale. De ce n-o fi ieşit la dsesăpezire, să ajute traficul?... eu nu-l mai întreb anul acesta şi voi vota împotriva lui!

pungi

2009-01-14T15:23:00.000-08:00

Teoretic de la întâi ianuarie nu ar mai trebui să primim gratuit pungi de plastic la magazine. Ca toate legile româneşti nu prea se respectă şi primim în continuare pungi de plastic de la mai toate magazinele…
Bine că e aşa!
V-aţi gândit vreodată cum o fi să cumperi un pui de la alimentara din colţ? Un pui proaspăt fără punguţa de plastic în care e etanşat cu agrafa aia de aluminiu ca să nu curgă zoaiele. Sau un pachet de pulpiţe, sau unul de aripioare, asta ca să nu mai vorbesc de pipote sau ficăţei…
Să zicem că aceste produse stau vrac în nişte lăzi. Vânzătoarea va lua puiul de o aripă, ţi-l va cântări, şi-l va băga într-o pungă de hârtie. Ca să bagi ceva umed într-o pungă de hârtie nu e la îndemâna unui novice. Acea pungă de hârtie va nimeri într-o altâ pungă de hârtie mai mare, în care grăbitul va mai arunca şi alte produse. La nici 100 de metri de prăvălie pungile se vor topi de la umezeala produselor şi vor claca. Omul va trebui să adune de pe caldarâm şi să care în braţe printre bucăţi de hârtie murdare de mizeria trotuarelor hrana lui şi a copiilor lui. Acasă va trebui s-o cureţe atât de mizeria trotuarului cât şi de rămăşiţele hârtiei care s-a lipit impecabil de carne. Consum suplimentar de nervi, timp şi bani. Bineînţeles că vor exista nişte bătrâni sau nişte atenţi care vor căra după ei pungi mai vechi sau modelul neolitic din pânză, sacoşele comuniste… Ăia vor scăpa doar de adunatul produselor de pe jos. Nu vor scăpa de scursurile alimentelor umede către cele uscate.
Nu încercaţi să-mi ziceţi că la mezelărie sau la măcelărie există hârtie cu o faţă de plastic, impermeabilă! Tot plastic e!
Prin urmare eu consider că legea e rea!
Ca să facem pungi de hârtie trebuie să mai tăiem nişte copaci care asigură puţinul oxigen pe care-l respirăm.
Pungile de plastic sunt foarte greu biodegradabile spre deosebire de hârtie. Mie, însă, mai nociv mi se pare să tai pădurea decât să-l suplimentezi pe Bucurenci cu oarece fonduri de curăţat actualele păduri de plasticele ce le asfixiază!

MOARTE PUNGILOR DE HÂRTIE!

O ştire

2009-01-07T15:41:00.000-08:00

Pe un post tv, acum vreo 3 zile, văd un mic scandal: o gaşcă de studenţi bucureşteni are tupeul să negocieze o vacanţă de câteva zile cu un posesor de pensiune la Gura Humorului. Studenţii au avut tupeul să ceară o reducere că erau 22 de inşi şi o clauză mai specială, ora check-out-ului să fie ora 0 (zero) în ziua ieşirii deoarece trenul lor pleca la ora 23:30. Proprietarul a acceptat şi s-au semnat contractele. Studenţii au plătit şi s-au prezentat la ora stabilită în contract. Şi-au primit camerele şi s-au cam pus pe petrecut că de-aia s-a inventat studenţia, şi mai ales, vacanţele.
În pensiune nu funcţiona căldura şi nici apa caldă. În Bucovina, în zona aia, în ianuarie, temperaturile sunt generoase dacă arată -10… e cald.
Studenţii, tineri şi zglobii fiind, s-au încălzit cu cele studenţeşti, alcoale şi alte alea.
A doua zi cam aveau şi ei nevoie de căldurică şi apă caldă. I-au cerut patronului.
Din acel moment patronul şi-a dat arama pe faţă: studenţii nu erau clienţi, erau duşmani, iar el se afla în stare de asediu. A cedat şi le-a dat ceva căldură vreo 2 zile.
În ziua plecării i-a scos în stradă la ora 18 cu toate că în contract scria clar ora 00:00.
Gunoiul trebuia să plece cu nevasta la o petrecere şi n-avea chef să mai stea ăia câteva ceasuri…
I-a acuzat de oarece distrugeri în pensiune şi înainte de a discuta amiabil le-a zis să se care repede şi să-şi facă câte o CRUCE MAAAAAARE că au scăpat aşa… doar evacuaţi… puteau fi bătuţi rău sau…
Un flăcău dintre studenţi zicea cu vocea tremurată la tv că boul ăla i-a ameninţat cu moartea. Pe banii lor! Plătiţi în avans…

Nu trebuiau să-i dea foc la şandrama?
Autorităţile oricum nu fac nimic…

politikon de revelion la televizion

2009-01-06T09:56:00.000-08:00

Pe 31 decembrie, în noaptea de revelion, pe la doişpe fără ceva l-am văzut pe marean vanghele poluînd electoratul împotriva lui Băse la Vanghelion. Mă uitam prostit la tv. Gagiul perora făcând o ţâră de spume cam ca Vadim când era în formă. A ajuns şi ăsta să aibe un „mesaj”, o „îndrumare”… cu o zi, două în urmă încerca să se scuze că biletele la Vanghelion care au fost distribuite mafiot, subteran s-au găsit în realitate pe la diverse instituţii gen case de pensii ale căror directori nu ştiau nimic… Se schimonosea sărmanul să aibe o meclă credibilă şi-l simţeai după voce că improvizează, că minte. Ar trebui să se ducă la hulitul dumisale coleg, pe numele lui, Adrian Năstase să ia lecţii… Ăla când băga, o făcea cu aşa o naturaleţe încât credea şi el prostiile pe care le zicea…

Băsescu a ajuns la munte după Crăciun cu familia ca imagine. În proximitate se afla doamna Udrea care taman prin zonă îşi sărbătorea împlinirea a 35 de anişori, între noi fie vorba, mie unul, mi se pare mult mai coaptă. Nu se poate să nu intuiesc la ce s-o fi gândit doamna Maria Băsescu aflată în triunghi…

De revelion, după ce îi îngheţase chelia prin Braşov… a sforăit iar treaba cu „să trăim bine!”, a scos un steguleţ tricolor transparent cam ca colanţii ştiţi voi cui, şi a doua zi a chemat tot teatrul de păpuşi poreclit guvern la munte… marinelu ajunsese la munte cu loganu ăla de când cu criza dar se dădea pe munte cu un snowmobil care cam e produs de lux şi toată şleahta a venit însoţită de benveurile SPPului cu maşini de pe la 70 de mii în sus. Doamna ministru Abramburica a venit cu un range pe care-l conducea dumneaei declarând că nu are nevoie de şofer sau de escorta SPPului. Parol, ţaţo, să mă-ngropi! Parcarea aia era grotească, arăta ca în prinţ şi cerşetor a lu twain, regele (cerşetor) umbla cu ciorapii cârpiţi, iar restul lorzilor cu rollsuri, dacă mi-e înţeleasă şi acceptată comparaţia. Sărmanul Băsescu nu-şi mai dă seama cât de ridicol şi absurd a ajuns să fie cu populismu…

La un anumit moment a apărut şi Geoană pe un post dar m-am gândit la cosmonauţii dumisale şi la afirmaţia lu nen-su Ion de acu câţiva ani şi nu i-am mai urmărit discursul.

Actorii şi cântăreţii (şi aşa foarte slabi) nu au mai avut nicio şansă…

Revelionul

2009-01-05T13:00:00.000-08:00

Mai trecu unul…
La 23:50 m-am postat să văd Marea Bubuială sau Marea Ardere De Bani Pe Bombardele.

Eu, unul, nu mai cumpăr sau lansez nici un fel de artificii sau alte dispozitive pirotehnice de agrement deoarece acum câţiva ani mi-a bubuit unul în mână deşi îl manevrasem corect şi m-am cam fript…
La incidentul ăla am avut o experienţă unică, pe care ar fi bine să o avem toţi, iar hazardul a făcut să scap fără mari vătămări. Am aprins fitilul unei drăcii din ăsteia iar în următoarea secundă mi-a explodat în mână deşi cea pe care o folosisem cu câteva secunde înainte, identică, funcţionase corect împrăştiind nişte scântei colorate.
După explozie senzaţia a fost cam aşa:
Am deschis ochii şi am simţit că am nisip în ei, erau de fapt particule carbonizate, imaginea era cumva neclară de la buimăceală şi de la fum, iar faptul că vedeam cu amândoi era semn bun! Imaginile păreau ireale. Cei din jurul meu se dezmeticeau cam cu aceeşi viteză cu mine.
Urechile îmi ţiuiau şi ceea ce auzeam părea că provine dintr-o sursă aflată la mare distanţă. În nări mă ustura mirosul de pucioasă. Buzele îmi erau pârlite, senzaţia fiind aceea a buzelor arse de ger. Mi-am privit mâinile, în afară de nişte negreală şi lipsa părului pe anumite porţiuni erau întregi.
Apoi mi-am privit prietenii din jur, erau toţi ok dar speriaţi rău. Unul din ei îmi zice să-mi sting tricoul. Într-adevăr tricoul ardea mocnit pe mine, pe burtă pe o suprafaţă de câţiva centimetri pătraţi. Pielea îmi sfârâia pe o suprafaţă cam cât o monedă de 50 de bani.
Unul zice să mă ducă la spital, altul zice că „nu moare Dracul aşa uşor; unde dracului aţi mai văzut voi raţă înecată…”
După vreo 2 ore am făcut inventarul. În afară de arsura de pe burtă nu aveam cine ştie ce pagube, îmi lipsea o juma de sprânceană, părul de pe antebraţe, de pe burtă şi miroseam a porc proaspăt pîrlit. Mai aveam nişte mici arsuri pe ici, pe acolo, însă nesemnificative. Ăilalţi n-aveau nici pe dracu!
În scurt timp au fost eliminate bănuielile că aş fi greşit eu, toţi folosisem pocnitorile alea…
Toate una peste alta am scăpat uşor şi am facut şi fac haz de necaz de acea întâmplare dar eu nu mai risc.

Pe la 0:30 s-a cam termenat totul.
Am mai tras de timp şi în jur de ora 2:30 eram în pat gândindu-mă cum să fac să adorm şi să nu am coşmaruri de la emisiunile de revelion 2009…

La mulţi ani!

Cum mâncăm?

2008-12-29T15:13:00.001-08:00

Gurmand fiind şi cu oarece priceperi în bucătărie mă tot frământă o întrebare:
Cum mâncăm?
De dragul mâncării? Sau de foame? Asociem foamea cu plăcerea?

Din experienţa mea ştiu că românul are un meniu cu puţine feluri. Românului matur, călător, dacă-i dai ciorbă de burtă, mici, ceafă la grătar şi cartofi prăjiţi l-ai liniştit!
Puştimea o saturi şi linişteşti cu gunoaiele de la McDonalds sau cu mizeriile alea de snacksuri sau pâinişoare cu magiun sau ciocolată borşită poreclite „croissant”.
Ca şi fast food mai există şi consumatorii de pizza sau şaormării-rotiserii care sunt la fel ca cei dinainte: lume care se furajează, nu mănâncă!

Farfuria românului din cârciumă arată invariabil la fel: o bucată de carne friptă pe grătar şi o grămăjoară de cartofi.
La drept vorbind şi eu am mai luat ţepe pe la restaurante şi numai unde cunosc comand altceva decât carne friptă deoarece îmi e frică de bucătarii nepricepuţi, şi mai nasol, de alimentele ce conţin carne tocată în care nu poţi să ai încredere. Aşa că îl înţeleg pe cel ce comandă friptură: o face de teamă să nu fie păcălit şi, să fim serioşi, la grătar trebuie să fii idiot ca să greşeşti, deci alege varianta diplomatică, să zic aşa…

Din cauza grabei mulţi dintre noi ajungem victimele fast-foodurilor dar nici acasă nu prea mai mâncăm ca pe timpul bunicii…

Va urma

Culori

2008-12-29T04:28:00.000-08:00

La poştă

2008-12-28T11:44:00.000-08:00

Pe data de 23 dec. a trebuit să trimit un plic cu nişte acte banale la firmă cu poşta românească.
Intru la mesagerie având senzaţia că teancul meu de hârtii nu se încaderează legal la o simplă scrisoare. (după cântărire s-a dovedit a fi un plic cu 185 grame de hartii)
La ghişeu se afla o cocoană care era destul de absorbită în activitatea de rutină cu un client. Îmi zice că o scrisoare poate avea până în 2 kilograme! Îi spun că din experienţa mea ştiu că nu prea există scrisori de doo kile… acea doamnă a avut din start o atitudine ciudată la remarca mea cum că nu prea există plicuri de 2 kg şi îmi dă un răspuns liniştitor şi ambiguu că pot face operaţiunea de la orice ghişeu. Neavând un plic corespunzător mă pun la coada de la ghişeul dânsei, iar un amic ce mă însoţea se aşază la coadă la un alt ghişeu în ideea de a câştiga timp. Îmi trebuia un plic A4 destul de mărişor. Amicul ajunge înaintea mea cu mult şi solicită trimiterea mea… Domnişoara ce opera acel ghişeu, o blondă spălăcită la vreo 25 de ani şi cam neîngrijită îl distruge pe amicul meu în 3 secunde: nu am plicuri aşa mari; trebuie să staţi la ghişeul 1… Pretenul zâmbeşte strâmb, normal, şi la ea, şi la mine şi se resemnează… Idioţi! Noi, fireşte! Toată lumea auzise ce vrem să facem şi ne zâmbeşte încurajator…
După ce îmi vine rândul cocoana îmi aruncă în zeflemea nişte regulamente ale Poştei şi pricep că îmi trebuie încă vreo 2 ore să întocmesc opisuri de docomente în original, bucată cu bucată să fiu sigur că ajung… eram de condamnat că nu cunosc regulamentele Poştei şi, fireşte, eram zvârlit în derizoriu, nu mai meritam să fiu ascultat.
Mă apucă tremuriciul şi zic:
- „să fiu sigur că ajung?” Păi nu sunt la Poştă? Se trimite cu diligenţa prin vestul sălbatic? Cu porumbei?
- Domne sunt acte originale, nu vă jucaţi!
- Vi se pare că am venit la dvs „să mă joc”?
- Dacă vreţi garanţie faceţi opis şi confirmare de primire ca să fiţi sigur!
-…”sigur” de ce? Că îmi ajunge plicul? Hai, fie!, întocmesc opisul şi fac trimiterea cum ziceţi şi dacă prin absurd se întâmplă ceva cu vagonul poştal şi dispare plicul? Ce faceţi?

Am trimis plicul ăla ca pe o scrisoare obişnuită.

revoluţia

2008-12-22T10:24:00.000-08:00

Azi am văzut o întâmplare care m-a buimăcit şi m-a siderat în acelaşi timp:

La comemorarea martirilor revoluţiei un nenorocit de moş de 78 de ani s-a găsit să arunce cu un ou în nea Ion Iliescu. Întâmplarea face ca ambii să aibă câte 78 de anişori însă moşoteiul agresor arăta cu vreo 20 de ani mai bătrâior decât nea Ion. Era şi firesc deoarece moşul băgase vreo 17 ani de pârnaie politică. Nu mai e cazul să zic eu aici motivele…
În apărarea lu nea Ion care ar fi putut accepta trânta dreaptă cu un combatant din acelaşi leat au sărit nişte miliţieni sepepişti cât malu şi au imobilizat fiara aia de moş de 1,60 metri care d-abia mai mergea pe picioarele lui. Atentatorul a fost predat unor jăndari care l-au dus pe sus la secţia de miliţie pe teritoriul căreia se întâmplase infracţiunea. Pachet!
Un ofiţer de miliţie încliftat regulamentar în ţoalele statului ne-a rânjit cinic în jurul orei 11am la tv şi ne-a explicat ce va păţi moşu… în mărinimia miliţiei moşu nu va primi decât cel mult un avertisment, nemernicul! La ştirile de la ora 19 aflu că de fapt nemernicul de hodorog a primit o amendă de 200 de lei.
Nu sunt mulţumit!
Vreau ca moşu să mai facă 17 ani, sau nu, 1.700 de ani de pârnaie.

Sper să-mi daţi dreptate!

la cumpărături

2008-12-21T10:06:00.000-08:00

De ce dracului om mai cumpăra şi mânca carne de porc numai noi ştim!... E toxică mai rău decât un butoi cu reziduuri nucleare şi ne aduce moartea mai repede ca orice alt aliment.
Un hipermarket mi-a oferit azi carne proaspătă de struţ şi mezeluri afumate din carnea aceluiaşi păsăroi. Preţul era o bagatelă de vreo 50 de lei pe kil.
Oamenii de ştiinţă ne explică cum că struţul provine din negurile originii speciilor ca şi găina care, trebuie să recunoaştem, hrăneşte omenirea cam de pe la coborârea din copaci.
Pe de altă parte îmi e imposibil să nu mă gândesc cum ar arăta o pulpiţă de struţ în farfurie: cât o pulpă de purcel mai tinerel şi sănătoasă ca o salată verde cu lămâie.

Să avem poftă!

Frisoane în avioane

2008-12-15T12:39:00.000-08:00

În almanahul Academiei Caţavencu (apărut miercuri, 10 dec. ) la pagina 67 onorabilul Doru Buşcu scrie un articol care, în vară, ar fi desfiinţat vacanţele cu transport Jetran.

Scrie domnia sa că a zburat cu un McDonnell-Douglas 80 al Alitalia cu care a făcut ceva tonouri şi loopinguri înainte de a ateriza după un picaj á la bombardierele din ww2. Aşa o fi, nu-l contrazic. Dă şi o listă cu catastrofele aeriene în care au căzut Mc Donnell-uri în anii 72, 74, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 83, 86, 90, 94, 96, 98, 08. Statistic vorbind, mie, unul, nu mi se pare mult să cadă 15 avioane ale unei companii în 36 de ani.

Fără nicio discuţie omul are dreptate să spună că McDonnell-urile nu sunt cele mai reuşite avioane americane însă nu mi se pare corect să se ia de vârsta lor, încă se fabrică B 707 care e mai vechi ca şi apariţie decât MD 80. Ca dovadă însăşi Preşedenţia îl plimbă pe Băsescu cu un 707 de 35 de ani.

La insistenţele unora o să mai pun un post chiar dacă are o parte mai offtopic.

Amicul Andox mi-a cerut să scriu despre avioanele alea „McDonalds” atât de controversate astă-vară, iar umorul lui trebuie răsplătit.

-Bip, bip!

Deschid un ochi şi mă uit: ora 5 zice deşteptătorul ce tocmai bipăise…

Era vremea de plecat în vacanţă! Spălat pe dinţi, sărit în boarfe, ochi pe mail, pe mess, închis computatoru, aruncat ochi pe geam… opaaa cam frig… n-are nimic, rezist!

Arunc bagajele în portbagaj şi demarez s-o iau pe mama. Mă aştepta în faţa blocului îmbrăcată de parcă plecam în Alaska. „Mamă, Alaska, Antalya, mie mi-e frig! N-oi vrea să tremur?” imi zice ea la remarca mea… Corect!

La volan se suie fratili mieu, care, ca de obicei e de caraulă. Ne duce in 25 de minute la otopeni… Ne pupăm, noi intrăm în aerogară şi el se uşcheşte. Înăuntru, lume ca la bâlci. Normal ca încep să înjur în gand regulamentele create din cauza teroriştilor, alea cu venitul cu 2 ore înaintea decolării… Plictiseală… Mă duc la chioşcul de ziare să iau ceva. Canci! Era închis. Un copilandru uscăţiv căra baloţii de ziare abia sosiţi din tiparniţă. N-a putut sau n-a vrut să-mi vânză vreo 2-3 ziare. Relatez treaba asta şi mama deschide o geantă în care avea vreo 2 kilograme de reviste d-alea scumpe pe care le primeşte gratuit. Interesant era numai top gear, restul fiind pentru femei… Nu eram dispus în momentul acela să frunzăresc o revistă, aveam chef de un cotidian… in fine…

Crainica otopeniului măcăne despre cursa noastră. Ne ridicăm şi ne îndreptăm agale către ghişeul anunţat. Coada destul de scurtă. Lânga noi la celălalt ghişeu coada pentru Izmir destul de mare şi întortocheată. Priveam lumea. Oameni de toate vârstele însă predominanţi tinerii. Observam atitudinea lor şi-i identificam rapid pe cei care zburau pentru prima oară. Fetele par mai crispate dar băieţii sunt mai pişaţi pe ei la sigur! Te prinzi imediat din cauză că ei vorbesc urât cu ele şi fac gesturi cam bruşte, uneori chiar le zgâlţâie fără motiv. Ele, de emoţie nu protestează nicicum. Ei se ling des pe buze din cauza uscăciunii gurii generate de frică. Cel mai savuros moment pentru mine e când îi vad la decolare: li se citeşte pe faţă că îşi blesteamă ziua când s-au decis să plece cu avionul şi parcă îi vezi făcându-şi cruci cu limba în cerul gurii. Unii încearcă să facă pe deconectaţii şi stau cu ochii închişi vezi-Doamne n-au ei treabă, ei tocmai aţipeau… Odată suiţi în avion îi simţi cum le bate inima mai repede şi mai tare. Zgomotul de fond e ţiuitul motorului auxiliar care face toate trebile într-un avion mai puţin tracţiunea. Adică iluminatul, ac-ul şi toate sitemele hidraulice… La un anumit moment piloţii pornesc motoarele de tracţiune şi le ambalează uşurel pentru deplasarea pe bretele spre pistă. În acel moment ei se îngălbenesc din cauza zgomotelor şi senzaţiilor suplimentare. Avionul se mişcă greoi şi se aşează în poziţia de decolare la capătul pistei. Acolo motoarele sunt ambalate progresiv şi se simte vidul din faţa avionului, aici apărînd ăia de ziceam că-i ia somnul… ceilalţi se înverzesc. Pe măsură ce avionul ia viteză pe pistă duduie şi face tot felul de zgomote care îi învineţesc pe clienţii mei. La un moment dat duduiala şi zgâlţâiala dispare dar zgomotul piuit-fâşâit rămîne… Suntem airborne. Avionul se pune într-un unghi de tangaj pozitiv corespunzător ascensiunii. Negreala instaurată pe feţele lor începe să pălească… Se mai degajează cand vin stiuardesele cu papa după intrarea în plafon. Aproape că sunt ok pâna când încep manevrele de aterizare. Totul e bine până când se cere legarea centurilor de siguranţă. Se reînverzesc. Pe măsură ce avionul se apropie de sol îi vezi cum tremură de grijă. Aparatul aterizează într-un zgomot mult mai mare ca la decolare datorat tuturor sistemelor de frânare, cel mai zgomotos fiind cel aerodinamic. După ce aparatul se opreşte definitiv la poarta de debarcare băieţaşii sar peste tine şi-şi scot bagajele în aşa fel încât trebuie să-ţi fereşti scăfârlia să nu-ţi iei vreo geantă în sfeclă… Încearcă încă să scape primii… hehe…

Deja am divagat rău… ăsta mi-e năravul.

Stând la coadă Dulăul trece pe lângă mine târând după el un troller. Avea o atitudine cam grăbită de om neobişnuit cu aeroporturile deşi bate peste suta de ore de zbor pe an… Îi fac un semn discret pe care el nu-l observă. De la început mă observase pretena lui care îmi zice că el a luat-o cam semirazna… o fi stresul cu clienţii, ma gâandesc.

El se aşezase la coada lui către Izmir şi se benocla la ghişeu de parcă mai erau 3 minute pâna la decolare. Mă enervez şi mă duc peste el: „ la mulţi ani, coane!” Îmi zâmbeşte într-un colţ. Ne strângem mainile şi ne vedem de ale noastre. Mă retrag la coada mea şi fireşte, observ lumea… 3 cupluri de tineri care nu prea pricepeau ce le oferea operatoriţa de la check-in, adică ea observase că ei sunt un grupuleţ şi a vrut să le ia bagajele sub acelaşi cod, însă ei nu au înţeles, au refuzat, şi gagica a trebuit să îmbarce 6 tichete de bagaje cu 6 călători…în 15-20 de minute ne vine rândul, fata sastisită, nu zice nimic şi ne zice acrită să punem bagajul pe bandă. Îi zic că suntem împreună şi să ne facă un singur tichet. Fata se luminează şi întocmeşte toate tichetele pe passul mamei, aşa s-a nimerit… Îi zic că aş avea o rugăminte: să ne dea locuri pe partea dreaptă a avionului. De ce am vrut pe dreapta? Simplu. De la bucureşti spre Antalya avionul zboară fix către sud. Având în vedere ca ora decolării era 8 dimineaţa e limpede că soarele răsărea dinspre est, adicatelea din stânga avionului şi erai 2 ore contre-jour. Nenorocul meu a fost ca aparatul MD 83 are, al dracului, rândurile cu 3 scaune pe partea dreaptă, pe stânga având rânduri de 2 scaune… Cum eram 3 inşi, fata ne-a repartizat un rând de 3 scaune, deci un singur loc la geam… Când înţelege doleanţa mea, râde şi-mi zice că suntem 26 de inşi în aeroplan şi ca are mai mult de 26 de geamuri pe fiecare parte… adică fiecare cu geamul lui… de doo ori! Trebuie să înţelegeţi dragostea mea pentru Moromete, care odată venit la Bucureşti, mergând cu tramvaiul pentru prima oară în viaţa lui a văzut o cearta între 2 călători bucureşteni şi a tras concluzia că cel mai bine ar fi să aibă fiecare tramvaiul lui… deci fiecare cu geamul lui..

Odată scăpaţi de la check-in ajungem la minunaţii miliţieni de frontieră care se uită la tine de parcă ai fi fiul lui Carlos-Şacalul sau nepotul lui Osama, iar ei badigarjii lu Buş… mda… acu Obama…

Începi să te întrebi ce dracu or mânca dimineaţa de sunt aşa acri… După ştampila lor ajungi la colegii lor de la controlul antitero care sunt la fel de acriţi şi scârboşi, tot să-ţi strice cheful plecării în vacanţă. Miliţia romanească o să priceapă foarte greu cum trebuie să se poerte cu noi având în vedere că trăieşte din banii noştri… O fetişoară la vreo 22 de anişori încliftată în uniforma regulamentară a dat ochii peste cap şi nu se mai potolea cu greşeala mea că trecusem prin poartă cu un telefon uitat într-un buzunar… I-am zis: „Domnişoară am uitat că mai aveam un telefon în buzunarul acesta, e vreo problemă?”

M-a retrecut prin poarta aia care piuie când mai ai fiare asupra ta, timp în care îmi pipăia un portmoneu-potcoavă, din acela special pentru monede, foarte vechi, îl am de la bunicul şi a făcut ww2…şi care trecuse prin scanner. Conţinea vreo 15 euroi în monede, nişte forinţi şi nişte coroane ceheşti, mărunţiş… Puţin i-a lipsit domnişoarei plutonier, sau ce dracu grade or mai avea, să vomite pe mine.

Sunt de neînţeles deoarece de ceva ani încoace au şi ei nişte salarii din care îşi permit vacanţe egale sau chiar superioare cu ale contribuabililor… Spun asta ştiind foarte bine ce vorbesc; uitaţi-vă în parcările marilor unitaţi de miliţie şi jandarmerie unde muritorul de rând nu are acces şi veţi vedea ce maşini au…

Ieşim şi de acolo şi pornim către poarta de îmbarcare. Era una din aia de la parter, de unde te ia cu autobuzul. Cunoscând teroarea frigului şi curentului de la porţile alea, având în vedere multele mele zboruri cu CSA-ul care se îmbarca exclusiv de la parter am întins şederea la etaj cât mai mult. De ce m-am lungit cât mai mult la etaj e ca în pătratul acela de la parter unde sunt porţile 7, 8, 9, şi 10 e veşnic un curent nebun şi foarte frig… pentru cine ştie… Am pierdut vremea căscând gura pe la prăvaliile din zonă unde vânzătoarele lipsesc cu orele din cauza lipsei clienţilor datorită preţurilor la mişto… Am stat la singurul pub din aeroport vreme de vreo 30 de minute cât a fumat mama o ţigare de tiutiun, sau două. Nevastă-mea m-a informat că un sendviş banal la benzinărie costă 7 lei şi acolo e 24… Jaf? Nu! România!

Dulăul trece iar pe lânga noi şi pune o frână de salutare… se mai dezgheţase… şi se duce aţă in poarta lui…

După un timp coborâm şi noi şi dau să ma duc la tauletă. În tauletă erau 2 ciumeţi, angajaţi la Menzies care fumau ca şcolarii. Mirosea urât. Şi eu am fumat ani buni însă niciodată porcării. Şi acum mi-e dor de mirosul sec şi dur al unei Gitane. Sau de tutunul galben a unei Gauloise Mais. Lucky Strike sau Camel mai au mult de lucrat la ţigările fără filtru… Cine ştie, ştie!

La vreo 20 de minute ne cheamă în poartă la îmbarcare. Ne dă taloanele şi o luăm cătinel spre autobuz. Afară dădea o ploaie biciuită de un pui de vânt. Marfă. În autobuz frig al dracu! Eu în budigăi şi cămăşuţă cu manecă scurtă simţeam apăsat umbra. Nişte călători mă priveau şi rânjeau. Stăm destul de mult după nişte întârziaţi şi în cele din urmă o luăm încet spre avion. Era la dracu, la capătul pistei spre Tunari. Cele 2 MDuri erau unul lângă altul, unul inscripţionat cu Jetran ăllalt nu. Mă uit cu luare aminte la el şi observ că e lung şi fusiform… nu ca borţosul de 737 pe care eu îl consider cel mai tare dintre alea de cursă scurtă-mijlocie… La coborârea din autobuz lumea se înghesuie vârtos către scară, eu mai trăgeam ceva poze şi rămân ultimul cu un cuplu compus dintr-un domn sperieţel la vreo doi poli jumate cu doamna lui cam la 45… Îi invit să urce înaintea mea şi glumesc amical: „Haideţi, poftiţi în ordinea înmormântării!” domnul se uită siderat la mine, iar soţia dumisale nu se abţine şi-mi zice: „Haideţi, domnule, nici măcar nu glumiţi cu astfel de vorbe…” Zâmbesc cu toată faţada şi tac dracului din gură. Zâmbesc şi ei dar cam verde… Stewardesa trânteşte la repezeală uşa în spatele meu.

Înauntru MD-ul arată standard, exact ca un 737 numai că are un rând mai puţin de scaune cum ziceam mai sus, din cauză că e mai subţirel decât Boeingul. De fapt toate, scaunele, tapiţeria, perdelele, sunt produse de aceeaşi firmă care îmbracă şi Boeingul. Observ că interiorul nu arată a fi din 1982 sau 1985, aşa cum se comenta aici şi chiar şi eu m-am uitat pe un site unde era prezentată flota Jetran. Jetran a cam fost Baubaul acestei veri… A decolat după un rulaj cred că un pic mai lung ca al lu 737 şi sincer să fiu, mă cam aşteptam să fie mai silenţios având în vedere motoarele montate pe coada fuselajului… A fost ori la fel, ori poate un pic mai gălăgios decât Boeingul… Bineînţeles că după 10 minute de ascensiune ieşim total din nori şi zburăm în plin soare aşa încât atmosfera se destinde. Eram aşa de puţini în avion încât ziceai că e corabia nebunilor! Dădea senzaţia că ne duce într-un loc pustiu, nepopulat. În mod normal, când un avion nu e suficient încărcat, stiuardesele impun călătorilor o anumită aşezare a lor aşa încât aeronava să aibă un echilibru proporţional… hehe! Eram aşa de puţini încât nici nu ne-au băgat în seamă. Eram prea puţini şi nu conta unde ne aflăm!

Masa a constat într-o tăviţă cu nimica toată dar cu o omletă colosală. Cafea, suc, apă.

Am zburat mult pe deasupra Turciei şi la un moment dat se vedeau nişte lacuri printre vălătucii de nori. La un moment dat se simte cum scad motoarele şi avionul pune nasul în jos. Comandantul Munteanu(?) anunţă ateriyarea şi ne pune să ne punem centurile… Jos se vedea sublim oraşul Antalya. Datorită sensului de aterizare de la sud către nord, avionul a făcut o voltă însemnată deasupra mării. Peisaje unice. Aparatele foto piuiau şi ţăcăneau.

virajele cu înclinări laterale care au mai creat ceva emoţii călătorilor. Avionul practic, face o întoarcere, zboară desupra mării şi apoi se pune cu botul spre continent şi începe aterizarea. Eşti în voia vântului şi din când în când mai auzi motoarele câteva secunde pentru a aşeza perfect aeronava. Aterizarea efectivă a fost cam zgomotoasă dar nu cred că din vina piloţilor, ci pur şi simplu aşa aterizează MD 83. Lumea a început să aplaude, iar eu îi întreb retoric: De ce aplaudaţi mă? E meseria lor! Pe frizer îl aplauzi când îşi termină treaba?... în fine…

Toată tevatura făcută în timpul verii cu faptul că McDonnell-urile lu Jetran sunt nesigure s-a dovedit a fi o balivernă scornită de oameni cărora le e frică să zboare.

Un vechi proverb spune că „ dacă e să te ia dracu, te ia şi de sub patrafiru popii”, iar statistica spune că mai mulţi o mierlesc anual din accidente auto decât din căzături în canale sau alte tipuri de accidente datorate avioanelor.

dom pilot ne mormăie în difuzoare că suntem pe aeroportul Antalya, ca suntem bineveniţi în turcia şi că acolo sunt 31 de grade. Era ora 10. Ăia care rânjiseră la mine acum îmi zîmbeau… le zic că ştiam că vin in 30 de grade şi că a meritat tremuriciul din ro… Zeflemitori se dezbrăcau şi umpleu bagajele cu boarfe…

După ieşirea din tunel au dispărut toţi românii. Am ajuns la o zonă unde se vindeau vize. Se vorbea numai ruseşte… erau vreo 20 de case acolo… luăm vizele şi ieşim în aerogară… Mama era supersperiată de bagaje… le-am găsit pe o bandă care stătea de multă vreme…

Fără să mă grăbesc intru în free-shop şi găsesc oarece chilipiruri. Pe lângă uschiane iau Toblerone negru eftinache, ca să nu mai zic că nu se găseşte… Cumpăr şi ieşim în afara aeroportului.

Căldura ne izbeşte… plecasem de la 15 grade…

Mama mă întreabă în stil Moromete: mamă, unde mergem noi acum?

Răspund în stil Caragiale: unde-ai plătit, madame! Sincer să fiu habar nu mai aveam ce-mi zisese Dulăul să fac când ajung în aeroport… Scormonesc prin bagaje şi scot voucherul: acolo scria clar Aytaci şi un nr de telefon.

Afară câţiva reprezentanţi ai firmei aşteptau muşteriii. Erau vreo 3 băieţi şi o fată cu bretonul în ochi. Zic: ”Aytaci?” uitându-mă la băieţi. Fata sare în sus şi zice: „A! românii mei! Bine aţi venit în Antalya!” şi ne indică microbuzul cu care urma să ne ducă la Salima. Pe drum ne mai turuie că Aytaci n-a putut veni deoarce de-abia născuse soţia lui şi, fireşte, avea unele chestii obligatorii de îndeplinit în astfel de situaţii.

O întreb pe mama dacă s-a liniştit? Deja nu mai era atentă la mine, decât la ghidă.

Fata, Irina, pe numele ei era din Chişiniov şi nu prea cred că era moldoveancă. Era mai degrabă rusoaică care a trăit mult între românii moldoveni din Chişinău. Cred că era o rusoaică născută într-o familie ruşi deportaţi în Basarabia de bolşevici pentru D-zeu ştie ce motiv…

Microbuzul era un sprinter nou-nouţ impecabil. Înăuntru numai noi. Irina ne zice că dacă vrem putem face un tur al oraşului datorită faptului că fiind singurii turişti din maşină putem decide asupra traseului. Colosal. Incredibil! Ea adaugă că oricum check-in-ul se face la ora două aşa că… Pe drum în afara detaliilor despre oraş ne povestea despre viaţa turcilor din Turcia. Ştia enorm de multe lucruri. Detaliile despre Antalya, ca oraş, vi le las să le vedeţi cu ajutorul unui ghid când veţi ajunge acolo.

Ce e surprinzător, este că Antalya trăieşte exclusiv din turism şi arată excelent ca oraş… ceea ce înseamnă că o parte din banii obţinuţi se investesc în oraş.

Am aflat, în schimb foarte multe lucruri interesante despre turci:

Turcii sunt copleşiţi te taxe aş zice eu… dacă mâncarea ar cam fi un pic mai ieftină ca în Ro, ei sunt ucişi de taxe… ca să vă faceţi idee un kWh e cam 0,2 euro, un litru de benzină cam 1,5 euraşi şi mai au diferite taxe pe care eu nu le-am înţeles foarte clar…

Cert este că un gunoi de Fiat Albea care în România costă cam 8-9.000 de euroi la ei e 16.000. „gunoi” e cuvântul pe care l-a spus turcul ce conducea maşina. Un Logan, cel mai despuiat, porneşte de pe la 17.000 de euroi… cea mai întâlnită maşină la ei este Fiatul doblo în toate variantele constructive… probabil că are ceva avantaje guvernamentale ştiut fiind că turcii au Fiatul ca maşină naţională prin Tofaş, aşa cum noi avem renault prin dacia. Am bănuiala că doblo fiind utilitară e taxată altfel decât un autoturism. Parcul lor auto e sub cel românesc ca vârstă şi calitate.

Am văzut pe stradă un Passat b4 care arăta bine şi am întrebat cam cât ar costa… în jur de 8-10.000…

Probabil că turcii preferă cetăţenii străine doar ca să evite fiscalitatea dementă de la ei.

Motoarele şi motoretele au nişte preţuri care se apropie de un logan mai buşit şi alergat la noi… fost taxiu chinuit…

Salariul mediu al turcului e de cam 750 de eurasi ceea ce e putin după cum zicea fata.

O altă chestie e că nici anul trecut la Kuşadasî şi nici anul acesta la Antalya nu am vazut aşa numita pâine turcească, pâine pe care o evitam în anii de după revoluţie şi care se mai găseşte şi acum.

În ieşirea noastră din oraş observăm că pe multe clădiri era câte un banner pe care scria „AVUKAT” adicătelea avocat… Irina ne-a explicat că turcii sunt extrem de temperamentali şi se ceartă uşor între ei. Uneori mai dau şi cu brandu sau chiar cu cuţitu… în urma fiecărui carambol fiecare tre să aibă avukatu lui. De fuduli ce sunt se dau în judecată imediat.

Călătoria a continuat pe ieşirea din Antalya trecând pe lângă plaja publică Konyaalti lungă de câţiva chilometri unde am văzut vreo 2-3 biciclişti care se desfătau la o baie matinală in mediterana. Bicicletele erau culcate pe plajă şi prin această deducţie de mare fineţe i-am numit p-ăia biciclişti. În zona Konyaltî există mii de spaţii de cazare pentru cei ce se duc de capul lor acolo. Şi cred că mai bine ar fi să te duci de capul tău încolo.

Pe drum Irina ne arată insula Siciuan de denumire chinezească care la prima privire arată ca un triunghi de caşcaval. După ce o ocoleşti arată a insulă normală dar beleaua e că afli că acolo era o puşcărie a nevestelor infidele! Nu era prea clar dacă noi, bărbaţii, puteam vizita insuliţa aia în vremea când era populată cu infidelele… Probabil că agentiile de turism s-ar fi imbogăţit instantaneu.

În rest, drumul spre Beldibi a mers aţă pe o şuşa cu 2 şi alternativ cu 3 benzi pe sens.

Tahtali

2008-12-03T10:44:00.000-08:00

În dimineaţa zilei de 22 sept a trebuit sa plec spre Tahtalî. De ce zic că a trebuit, că vremea a fost nasoală în sensul că exact vârful muntelui era în nori în fiecare zi. Seara, ai dracului nori, se risipeau şi se vedea limpade totul. Numai că nu mai mergea telecabina. Hotărâsem să aşteptăm vreme bună şi dacă nu apucăm să mergem în ultima zi indiferent de cum va fi vremea… M-am simţit cum probabil că se simţeau navigatorii de pe corăbii care aşteptau vânt să poată naviga. Adică la mâna maicii Naturi!
Convenţia făcută cu domnişoara Laleli de la biroul de relaţii cu clienţii, o turcoaică blonzită artificial şi cu o coafură complicată dar altfel foarte drăguţă cu clientii,era s-o anunţ în dimineaţa plecării cel mai târziu la ora 8 ca ea să aibă timp sa-l sune pe şofer să treacă să ne ia de la hotel.
Tariful ca să vă faceţi idee e 25 de iepuraşi telecabina şi 3 drumul de căciulă, adicătelea 28. Asta de la corinthia tekirova, de mai departe nu stiu, probabil o fi mai scump…
Neavând încotro m-am prezentat la ea la 7:55 şi ea amabilă, l-a sunat pe şofer în faţa mea. La 10 urma să ne ia din faţa intrării. Aveam timp să ma duc sa-mi iau ceaiul de stomac (Jim Beam) şi apoi să mă duc la masă… în fine…

La 10 pazeam poarta, un badigard picotea în gheretă sub portretul lu taxu Ataturk şi allalt ieşise afară şi stătea ca un cotoi la soare. Zâmbea.
La 10:05 vine un sprinter mai vechiuţ dar curat şi impecabil cam cum sunt toate microbuzele care deservesc agenţiile de turism din Turcia. Ne suim şi iar eram singuri în maşină… Dăm şi noi gunaydîn şi şafiorul ne răspunde şi mai turuie alte chestii pe turceşte. Îi zicem pe englezeşte ca nu prea ştim turceşte şi el nu se sinchiseşte şi ne mai spune vreo 2-3 fraze. Ne târcoleşte pe nişte alei prin Tekirova şi mai ia o rusoaică frumuşică la vreo 22 de anişori si vreo 180 cm pe de-a înaltul… de la un hotel anost tip bloc… Fata avea un dslr de gât şi, sincer să fiu, avea nevoie de un sutien cu bureţi.
Acum, pentru cei care nu ştiu, drumul spre baza telecabinei care te suie pe Tahtalî e undeva între Tekirova şi Camyuva, dupa Camyuva fiind Kemerul… Gagiul a trecut cu 100km/h prin intersecţia care ducea spre baza telecabinei. Mi-am dat seama că mai avea de săltat guşteri care voiau pe munte de luat de prin Kemer… Mă tot foiam şi mă uitam în sus pe munte… Nori ai dracului!
A mai luat turişti din nişte locaţii, toţi rusi, cu excepţia unui cuplu de faraoni nemţi trecuţi de 70 de anişori dar încă vioi. Cu nemţoiaca vă zic mai încolo…
În faţa ultimei dughene de turism de unde a luat 3 ruşi şoferul s-a transformat într-un om al dracului care vorbea iritat şi gesticula cu o turcoaică frumuşică, agenta de la agenţia aia. Mă tot arăta pe mine cu degetul şi tot zicea ceva de Corinthia. Aia l-a pus pe un puşti blond (rus sigur!) să mă ancheteze pe ruseşte… Intru în joc să mă distrez:

- ia ni panimaie… ala se uită la mine prostit… (cum dracu nu inţeleg?) el:

- sto dvaţatî dva dolari (ma chinui să scriu fonetic ce măcănea ala la mine) eu:

- no dolari. El mut:

- …

În buimăceala aia şafiorul începe să ţipe la turcoaica aia mişto şi doi ruşi luaţi cu 5 minute în urmă încep să-mi explice ceva pe ruseşte. Nemţii bătrâni se uitau îngrijoraţi la situaţie. Zic:

- N-am bă,dolari, de unde să vă dau dacă n-am?!? Moromete curat! Fetele mele mustăceau…

Stupoare! Toti erau muţi! Prea se vorbise ruseşte! Începeam să mă răcoresc… ceva de genul dacă ăsta nu e rus ce dracu limbă o vorbi şi cum o scoatem la capăt cu el?...

Zic:

- I don’t speak russian. Uşurare pe faţa turcoaicei. Zice într-o engleză bunicică:

- Oh, mister, the trip will cost you 122 dollar for 3 persons. Eu:

- I’ll pay in euro.

- Ok mister, 84 euros.

- Ok! Ea se adresează faraonilor nemţi:

- Alles gute? Ăia :

- Ja! Danke sehr!

Le dau un sutic şi-mi zic că o să-mi dea şoferul restul la bază, la munte.
Demarează înapoi spre munte. În Camyuva il opreşte miliţia sau jandarmeria. Mai pierdem vreo 5 minute cu verificarea legitimaţiilor şi a autorizaţiilor microbuzului…
Don şofer, nervos, a condus rapid la intersecţia mai sus pomenită. A intrat pe drumul ăla şi mai la 200 de metri era bariera de control. Acolo alt badigard păzea drumul. Şi-a notat conştiincios numărul maşinii şi a ridicat bariera.

A urmat un drum de 5-6 km destul de anevoios cu multe viraje şi serpentine ca un drum de munte de pe la noi, foarte asemănător cu Creanga care urcă de la Topliţa spre Borsec pentru cine ştie… Zone împadurite bine cu eternul lor pin alternau cu zone golaşe. De la un moment dat a început să se vadă Mediterana şi pe măsură ce urcam se vedea din ce în ce mai frumos, mai ales cele 3 insuliţe care sunt in larg la 4 km de corinthia…
Sus la baza telecabinei o parcare destul de mare şi destul de ciudat un service auto care culmea! avea depozit de carburanţi. Erau 4 posturi de lucru dintre care unul dotat cu rampă pentru reglajele geometriei roţilor. Geometrie pe vâful muntelui! M-am mirat deoarece acolo nu e nicio aşezare, nimic, drumul e o fundătură care se opreşte în parcarea telecabinei.
Construcţia beton-sticlă-oţel nouă făcută de mână nemţească. Maşinăriile noi-nouţe (s-a dat in folosinţă in 2007) nici nu se auzeau cănd funcţionau, se auzea doar bâzâitul firesc al unor motoare electrice.
Don şofer ne-a băgat în sala de aşteptare şi s-a facut că uită sa-mi dea restul. Nici o problemă, n-a uitat nevastă-mea!
Lume cam multă, mă gandeam că prindem a 2a telecabină… Draci bălţaţi! Ne-am suit toţi! Cabina poate lua 80 de pasageri e aproape căt un autobuz. De fapt vă puteţi închipui un autobuz fără scaune şi aia e cabina!
Însoţitorul cabinei a închis uşile şi a comunicat scurt cu operatorul. Cabina s-a pus în mişcare atăt de lin că nici nu-ţi dai seama că a plecat… De jur-împrejurul meu au început să ţăcăne şi să piuie zeci de aparate foto… la fiecare pilon cabina intra într-un pic de tangaj, se simţea golul în stomac şi toate cocoanele chiţăiau.

La un anumit moment inevitabilul s-a produs şi am intrat în nor. Aşa am urcat până sus cu oarecari găuri prin norul ăla însă găurile erau mici şi nu înspre mare.
Sus e o construcţie cu 3 niveluri deci 4 planşee: jos weceurile la următorul staţia cabinei propriu zise, cârciumă şi un magazin de suveniruri scumpe că doar eşti sus pe munte, la următorul o altă cârciumă şi in fine sus de tot e platforma de unde poţi face poze. Construcţia e executată corect şi, bineînţeles, e normală, luxul fiind exclus aici unde totul se cară cu cabinele în afara orelor de program cu turiştii.

La nivelul staţiei este ieşirea pe munte. Există o platformă betonată care este terasa restaurantului cu mese şi scaune dar şi cu nişte sezlonguri. În mijloc tronează firesc un catarg cu steagul cu semiluna mare cât toate zilele. De pe terasa betonată se coboară pe muntele Tahtalî vârful masivului Taurus. Am atins grohotişul de sub tălpi, l-am mirosit şi m-am gândit la Dumnezeu deşi eram în aria de acoperire a lu Allah şi la sutele de magăruşi care au cărat în spinare şurub cu şurub toată minunea aia care duce în 12 minute 80 de oameni.
La ieşire ştiam ce mă aşteaptă… cu toate că mi se zisese că sus e cam ca jos ca şi temperatură (jos erau vreo 28 de grade) ştiam din experienţa munţilor noştri că la peste 2.000 de metri dace e nor şi ceaţă e frig… n-am greşit, erau sub 10 grade şi ce era mai nasol e că bătea un pui de vânt care îţi băga umezeala aia în oase…
Am ieşit odată cu turma dar m-am oprit în loc: turma fugea cumva contra naturii în partea opusă mării. Normal ar fi trebuit să fugă sub cablurile telecabinei ca să aibă vedenie la mare… E fenomenal cum ceaţa distruge simţul orientării care şi aşa e foarte slab la oameni…
Au început imediat manevrele de scormonire în rucsaci dupa hanorace, treninguri şi alte haine potrivite frigului de afară. Cum eram iar între ruşi nu mă aşteptam sa-i văd aşa speriaţi; ştiam că ei îşi iau paltonul pe ei la -20 de grade şi că la dulapul cu şube îşi bagă nasul sub -30… Or fi ruşi neoriginali, chinezeşti, făcuţi pe vapor mi-am zis…
Acolo este un ţarc în care nu poţi face mare lucru. Mai mult nu pot spune că nu prea am vazut din cauza ceţii. La cum arată muntele acolo sus, nu sunt convins că s-ar fi putut coborî pe jos fără să fii un pui de alpinist. Nici nu cred că se pot cumpăra bilete pe un singur sens, biletul are o matcă şi două cupoane pe care ţi le rupe ăla la plecare şi venire…
E mişto să observi cum lumea devine foarte repede deprimată când din 28 de grade şi soare dă în 10 grade. Toţi erau posomorâţi deşi normal ar fi fost să se aştepte la umbra aia de pe munte…
Cum eram în budigăi şi o camăşuţă, fară alte protecţii simţeam că n-o să rezist mult în frigăraia aia. Norocul meu e că aveam o sticluţă cu întăritor la mine. Am tras la repezeală nişte poze infecte datorate ceţei şi m-am retras în cladire. Am senzaţia că am fost fotografiat de nişte ruşi care se amuzau de faptul că eram cam dezbrăcăţel… În clădire mai e un magazin cu tot felul de suveniruri pipărate nene, doar sunt cărate cu telecabina
M-am mai suit şi sus pe plafon unde era zona perfectă de fotografiat şi am văzut ce se putea vedea în ceaţa aia… o chestie acoperită cu carton asfaltat în care, în bitumul ăla era scrijelit “ nuty + costel = love” cam în toate limbile Pămîntului… deînmulţit cu 500…
În sala de aşteptare, unde ne-am refugiat destul de repede era un monitor Sony pe care se derulau într-una imagini cu produsele firmei care construise telefericul… reclame la tot felul de benzi transportoare industriale şi alte automatizări, telescaune, teleferice, teleskiuri, etc… ce producea firma… meritau asta…
Am coborât cu cealaltă cabină spre bucuria mea că le-am văzut pe amândouă… la coborâre am reintrat în soare şi lumea s-a înviorat… În această cabină eram mult mai puţini ceea ce arată că nu toţi s-au înghesuit să coboare cu următoarea… În timpul coborârii imaginea vârfului Tahtalî a devenit evanescentă şi datorită ceţii. M-am concentrat să memorez acele imagini cât mai detaliat posibil pentru că nu se ştie dacă voi mai ajunge vreodată acolo. Cu greu mi-am putut dezlipi privirea de acel loc, la vreun minut de când nu se mai vedea nimic…
De fapt asta e fascinaţia muntelui turcesc, piscul e pietros şi sterp, mai jos un pic începe un jnepeniş care se transformă în pădure de pin şi într-un final dai de bananieri cu banane coapte, pomi de granate-rodii copţi toate astea în 8 kilometri socotiţi în linie dreaptă între vîrful propriu-zis şi ţărm.

Jos se innorase rău şi stătea să ploo. Odată ajuns jos în 5 minute a început ploaia. Încetişor. Am mai tras căteva zeci de poze şi ne-am cam retras către microbuz… eu m-am suit printre primii ca să îmi las rucsacul şi să cobor înapoi şi cumva am împiedicat-o pe nemţoaica batrîna să se mişte… vreau să vă zic ca şi-a cerut scuze într-o engleză autentică, ca la taica Şexpir deşi o auzisem clar că vorbeşte clar cu moşu ei într-o germană răpăită, regională, diferită de germana literară care se vorbeşte de exemplu în Austria. Nemţii învaţă bine engleza de mici şi se vede… a trebuit să-i zic că vina fusese a mea şi mi s-a făcut jenă că eu nu vorbeam aşa bine nici engleza, nici germana. Oricum babeta a fost încântată să audă câteva vorbe în germană de la un turist care vorbise cu familia lui o limbă neînţeleasă de ei şi ştiau clar că nu suntem nici italieni, nici bulgari…
3 rusoaice nu prea au înţeles ca la regulile unui grup trebuie să se supună şi ele şi din cauza asta am stat după ele vreo juma de oră, soţia, sintetică fiind, le-a numit “ nesimţite”. Avea dreptate.
Oricum în acest răstimp eu am mai cercetat service-ul ăla de care v-am zis… locul era curat şi nu prea călcat, era oarecum normal avînd în vedere locaţia… Era o cisternă de 7.5 tone cu 3 tancuri care descărca ceva şi din această cauză avea motorul pornit. Era un prăpădit de camion vechi care dădea cu fum binişor. Fumul intra direct in microbuzul nostru… I-am zis lu don şofer să mute microbuzul da n-a priceput… Era cam genul de om habotnic. Cand fumul l-a asfixiat şi pe el a mutat maşina. Între timp ploaia se mai înteţise dar era încă suportabilă şi apăru un turc, fotograf, care nu-şi mai putea ţine averea în ploaie. Un tip la vreo 27-30 de ani. Averea lui era un aparat de fotografiat Canon foarte vechi şi o colivie mare cu un papagal alb, moţat cam cât o coţofană de mare şi foarte cuminte. După ce le-a asigurat la adăpostul maşinii s-a înveselit şi a scos un pachet de winston din care a oferit câte o ţigară unui şofer taximetrist pe un opel combo care reuşise dialoguri cu ursuzul nostru de şofer. Taximetristul a acceptat ţigarea dar şafioru nostru nu. Nu fuma. Şoferul nostru stătea la volanul microbuzului, cei 2 turci, fotograful şi taximetristul afară în ploaie. În timpul ăsta mă gândeam la fotografii noştri de pe litoral care au trebuit să facă faţă cumva valului de fiţe şi băşini romaneşti şi-au dat mici averi pe pui de lei, maimuţe şi chiar cămile… Bietul turc modest avea doar un păsăroi amărăştean. Exotic ce-i drept, dar care mănîncă puţin, în tăviţa de mâncare avea 2 linguri de seminţe de dovleac, pestriţe de floarea-soarelui şi altele necunoscute mie… in fine.
Apar cele 3 rusoaice dintre care una era aia frumuşică de la începutul poveştii… o oarecare rumoare a început dintre noi şi evident, nu le păsa de noi neruşii dar în microbuz mai erau 2 rusnaci la cam 30 de ani care băuseră tot drumul tot felul de beri din alea ciudate în sticle transparente, genul corona sau salitos, amestecături cu techila sau alte prostii…nu pot zice că erau beţi şi vreau să zic că am văzut meleoane de beţivani… Rusoaicelor puţin le-a păsat de zgomotul nostru, dar când i-au auzit pe cei 2 ruşi conaţionali, s-au făcut mici de parcă le era frică să nu-şi fure vreuna după ceafă de la ei… Mai zic că sigur nu se cunoşteau că îi adunasem de la hoteluri diferite… După ce am coborît tot drumul pe ploaie torenţială cu torente pe marginea drumului cam la un km înaintea intersecţiei în T ce ducea către tekirova ori kemer una dintre cele 3 rusoaice a chemat-o pe cea tînără de care vorbeam în partea din faţă a maşinii şi i-a spus ceva… Nu am înţeles nimic, fireşte. Fata s-a aşezat lîngă mine şi-a cerut scuze în engleză şi a scos un petic de hârtie şi un pix cu care a CALIGRAFIAT stângaci in litere latine “hoTEl QuEEN ElisaBet”. Am rămas mut de uimire că o rusoaică tinerică şi care vorbea binişor engleza scria în halul ăla de prost în caractere latine. A dat biletul rusoaicei mai bătrîne şi aia l-a pasat şafiorului. Rusoaica bătrîna fusese luată din agenţia de voiaj şi la întoarcere voia să fie lăsată la hotel… Ploaia s-a oprit cam la capatul drumului forestier şi am intrat în soarele obişnuit al Antalyei. De fapt nu s-a oprit ploia, noi am ieşit de sub ea, ea probabil că şi-a continuat activitatea… Don şafior a respectat ordinea inversă lăsîndu-ne pe noi primii în faţa hotelului.

Seara, în jur de ora 7, când asfinţea, stând la barul Neptun la un uschian înaintea mesei atrag atenţia asupra priveliştii pe care o văzusem seară de seară: maiestuosul vârf îşi scânteia beculeţele staţiei de telecabină şi a balizelor pentru traficul aerian. Mai jos la bază, construcţia era inundată de lumină. Se vedeau clar cablurile instalaţiei, nemaivorbind de piloni… Mama conchide: “pezevenghi munte, siktir!”

Tekirova

2008-11-26T07:12:00.000-08:00

Într-una din zile ne hotărâm sa mergem sa vizităm Tekirova. Mergem in faţa iesirii sa aşteptăm dolmuşul… Apare un taximetrist cu o cămaşă rosie cu un fiat doblo (cred ca sunt cele mai dese masini acolo…) şi se oferă să ne ducă in tekirova contra a $5… 3 persoane… în 2 timpi si 3 mişcări eram in faţa bazarului, cam 2-3 km… I-am dat 5 euroi ca mi se parea cam puţin 5 parai la preţurile de taxi… Omul a luat banii, a mulţumit şi a plecat in supergraba…

Pana sa ne dezmeticim taxiul a reaparut cu 2 babe nemţoaice pe care le văzusem aşteptând în faţa hotelului dinaintea noastră… ălea au plătit cu ceva firfirei… Tipul a demarat în trombă iarăşi… în timpul învartelii noastre pe-acolo l-am mai vazut de 4-5 ori, îl recunosteam dupa cămaşa roşie şi m-am gandit că bietul turc o fi la mare ananghie de aleargă aşa pe bani puţini… zic asta deoarece alţi taximetrişti stateau la umbră şi nu i-am văzut mişcându-se cu orele… în fine…

Tekirova e un sat mai mare… are o strada cumva paralelă cu marea şi o altă stradă care e de fapt bazarul. Această stradă are forma literei C. pleci din strada principală şi reajungi înapoi în strada principală dar le vreo 3-400 metri mai incolo. Prin zona aia am văzut în curţile oamenilor nişte cocoşi înalti cu nişte picioroange lungi de ziceai că sunt pui de barză… case şi mai răsărite, dar şi cocioabe ca în unele sate de la noi din dobrogea… Arhitectura Tekirovei e simplistă şi pare mai degraba săracacioasă deşi există şi zone cu case mai noi şi grădini foarte verzi. Asemanările se vad destul de limpede, doar am trăit împreună cu ei cateva sute de ani, chiar dacă nu am fost prea prieteni…

Bazarul e o copie, de fapt nu o copie, toate bazarurile sunt la fel, seamana între ele şi nu poţi spune care e copia şi care e originalul… Originalul o fi la Stambul dar astea de provincie nu se pot compara…

Pe zona literei c marfa este pe tarabe, iar in zona strazii pricipale sunt magazine şi magazinaşe de toate soiurile. La tarabe marfa se repetă: boarfe şi başcheţi chinezeşti, genţi şi poşete de toate neamurile, portofele şi curele… de menţionat ar mai fi o zonă în care se vând stămburi şi alte materiale la metru pentru o arta antică pe care noi o cunoşteam a fi croitorie… fiind şi lucruri de calitate acolo era ciopor de femei. Treceai printr-o scurtă zona cu fierărie şi chimicale unde nu se poate să nu observi diferite unelte agricole, sape, săpăligi, topoare, greble, hand-made la care am observat că sunt destul de masive lucru care mă face să cred că turcii sunt puternici şi voinici ca să poată lucra cu ele… Mai încolo începe zona cu oleaginoase şi condimente. Pentru cine îsi aduce aminte zona seamană cu raionul de condimente din Carfur atunci cănd s-a deschis acu 3-400 de ani… Raionul ăla s-a tot micşorat până a ajuns un raft cu 7 punguţe prăfuite…

Apoi se intră în zona de legume fructe pe care am mai reletat-o într-alt post de unde, fireşte, am luat iar smokine şi banane turceşti. După aia intri in zona de brânzeturi, cârnăţărie, cărnuri şi alte alimente specific turceşti care ar trebui gustate… În fine, în capăt era un centru de butelii, un chioşc de ziare şi o ceainarie de zi că cârciumă devenea seara…

La capătul acestei alei unde se unea iar cu strada principală era o moscheie unde imamul îşi făcea meseria, fiind în plin ramazan. Am făcut câţiva paşi precum cotoiul în curte şi am observat că in curte era un fel de chioşc octogonal pe al cărui fiecare laturi se gasea câte un robinet cu apă montat cam la un metru de sol. În dreptul fiecaărui robinet era câte un scăunel. Turcii intrau (nu am vazut femei, decat una singura batrână rău şi îmbrăcată cu nişte haine tradiţionale de acu 300 de ani, cu şalvari dar fără iaşmac într-un acaret lateral) se desclăţau, se aşezau pe scăunele şi se spălau pe faţă, mâini şi picioare după care se încălţau la loc şi plecau. Acest ritual dura cam 5 minute maxim şi în acest răstimp nu i-am văzut închinându-se sau cum or face ei când intră in curtea bisericii… nici măcar nu se uitau spre moscheia propriu zisă, darămite să mai şi intre!

Aş mai adăuga că toate moscheile pe care l-am vazut eu sunt muuuult mai mici şi mai prăpădite decât bisericile noastre, de aici trag concluzia ca imamii sau cum s-or numi popii lor sunt de condiţie modestă şi fireşte, mai curaţi spiritual decat tâlharii noştri de popi pe care-I ştiţi cu toţii ce le poate pielea şi ce averi au. Poate că din cauza asta turcii or fi mai credincioşi decat noi. Sau măcar mai apropiaţi de biserică…

Revenind pe strada principală am văzut o tonetă cu peşte şi alţi draci din ăia din mare. Vii. Diversitate ca la noi la metro la ei era o simpla remorcă cu nişte cutii cu gheaţă unde mişunau alea…

Magazinele de pe stradă vând cam aceleasi lucruri si se cam repetă: pielărie, marochinărie, suveniruri de toate neamurile şi culorile, cârciumioare cu acvarii în poartă din care să-ţi alegi singur baboiul pe care vrei sa-l haleşti. Baboii ar cam fi crapi normali, crapi mai mici portocalii cu negru şi nişte păstrăvi frumuşei, adica peşti de apă dulce, ăia ai lor fiind ţinuţi la frigider. Asta nu înseamnă că la restaurante se mănîncă numai peşte, poţi comanda orice. Ar mai fi nişte magazine opulente de bijuterii de care nici nu m-am apropiat, dar de la distanţă par atrăgătoare. Mai erau ceva agentii de voiaj cu diverse excursii, dughene rent-a-car şi magazine de bumbac turcesc ceea ce cred că e real deşi chinezii pun orice etichetă la ce vrea măciuca ta…

Trebuie sa va aduc iar la cunoştinţă faptul că nu trebuie să rataţi sucurile naturale stoarse pe loc in faţa ta pe stradă. Ala de rodii granate este ex-cep-ţi-o-nal!!! Eu unul, beau bere din greu şi acolo am preferat sucurile cu toate că erau frigidere cu doze de efes din 20 in 20 de metri pe stradă. Sucurile costă între $1 şi 2 euro în funcţie de cantitatea din pahar şi de cât e de ascuns locul…

Fireşte că nu am scăpat de târguieli, nici nu aveam cum fiind cu 2 fete după mine. După ce m-am mai uşurat de ceva bani a trebuit sa luăm şi ceva suveniruri, deci altă cheltuială. Mi-a intrat bine în cap că nu scapi fără cheltuieli la turcaleţi.

Uite-aşa, iavaş-iavaş am ajuns în capătul extrem dinspre corinthia, hotelul nostru… Am mai fi avut vreun kilometru, hai să zic maxim 1,5 până la hotel dar târâiam un troller nou-nouţ după mine şi partea nasoală e ca se tarminase trotuarul şi trebuia sa merg pe o zonă unde aş fi distrus rotiţele trolerului că pe carosabil nici vorbă să merg; mi-era frica de maşini. Aşa că ne-am suit într-un dolmuş care ne-a luat căte un euraş de căciulă până la hotel.

Mai adaug că vis-à-vis de randul de magazine adica spre mare totul este un şantier. Constructii masive cu multe etaje dupa fundaţii, altele ridicate deja câteva etaje… se muncea bine însă într-adevăr în apropiere nu prea erau hoteluri, pana la hoteluri să fi fost cam 3-500 metri. Macarale, betoniere, excavatoare cam ponosite, cam cum arăta parcul nostru de construcţii prin anii 99-02… muncitorii cu căşti toţi ca pe unele şantiere de la noi şi in niciun caz in zdrenţe ca unii de pe la noi… In şantier n-am intrat, n-avea rost, am vazut mai totul de-afară şi am convingerea că la ei disciplina în construcţii (şi nu numai) e respectată mai strict ca in romănica… Am mai văzut că lucrează tare cu materiale chinezeşti ceea ce nu e bine… oţelul-beton cred că era de-al lor, aşa cum acu caţiva ani se gasea la noi numai ob turcesc si era nasol calitativ… ca dovadă de vreo 3 ani a şi disparut de pe piaţa româneasca.

Mai zic şi de şcoli (nu vorbesc doar de Tekirova, am văzut şcoli şi în Gonyuk, şi în Kemer…) ce am văzut din goana calului. Având în vedere că eram practic la ţară vreu să vă zic ca şcolile arată foarte bine şi au terenuri de sport multe şi bine dotate. Îngrijite, proaspăt vopsite în culori atrăgătoare, spaţiile verzi întreţinute. Garduri din plasa de pescuit de 4-5 metri înălţime ca să nu te trezeşti cu copiii alergând dupa minge în mijlocul străzii. Există şi zone de recreaţie cu jucării de parc pentru elevii mai mici viu colorate şi într-o stare excelentă. Măsuţe unde sa-şi ia gustarea probabil. În ţara mării şi a piscinelor nu am văzut bazinele pentru copii la şcoli dar asta nu inseamna că n-or fi…

Elevii aveau nişte uniforme cenuşii-şobolan cu o croială care mi-a adus aminte de propria copilărie în uniformele de tergal bleumarin. Se mai scoteau cu camaşile albe care mai îndulceau culoarea aia închisă…

Toate una peste alta, Tekirova e un loc în care nu ştiu când voi mai ajunge şi sigur va fi de nerecunoscut având în vedere şantierele. A meritat sa văd un loc în plină dezvoltare, chit că se dezvoltă cu bani ruseşti aşa cum am auzit nişte vorbe…