luni, 29 decembrie 2008

Cum mâncăm?

Gurmand fiind şi cu oarece priceperi în bucătărie mă tot frământă o întrebare:
Cum mâncăm?
De dragul mâncării? Sau de foame? Asociem foamea cu plăcerea?

Din experienţa mea ştiu că românul are un meniu cu puţine feluri. Românului matur, călător, dacă-i dai ciorbă de burtă, mici, ceafă la grătar şi cartofi prăjiţi l-ai liniştit!
Puştimea o saturi şi linişteşti cu gunoaiele de la McDonalds sau cu mizeriile alea de snacksuri sau pâinişoare cu magiun sau ciocolată borşită poreclite „croissant”.
Ca şi fast food mai există şi consumatorii de pizza sau şaormării-rotiserii care sunt la fel ca cei dinainte: lume care se furajează, nu mănâncă!

Farfuria românului din cârciumă arată invariabil la fel: o bucată de carne friptă pe grătar şi o grămăjoară de cartofi.
La drept vorbind şi eu am mai luat ţepe pe la restaurante şi numai unde cunosc comand altceva decât carne friptă deoarece îmi e frică de bucătarii nepricepuţi, şi mai nasol, de alimentele ce conţin carne tocată în care nu poţi să ai încredere. Aşa că îl înţeleg pe cel ce comandă friptură: o face de teamă să nu fie păcălit şi, să fim serioşi, la grătar trebuie să fii idiot ca să greşeşti, deci alege varianta diplomatică, să zic aşa…

Din cauza grabei mulţi dintre noi ajungem victimele fast-foodurilor dar nici acasă nu prea mai mâncăm ca pe timpul bunicii…

Va urma

Culori

duminică, 28 decembrie 2008

La poştă

Pe data de 23 dec. a trebuit să trimit un plic cu nişte acte banale la firmă cu poşta românească.
Intru la mesagerie având senzaţia că teancul meu de hârtii nu se încaderează legal la o simplă scrisoare. (după cântărire s-a dovedit a fi un plic cu 185 grame de hartii)
La ghişeu se afla o cocoană care era destul de absorbită în activitatea de rutină cu un client. Îmi zice că o scrisoare poate avea până în 2 kilograme! Îi spun că din experienţa mea ştiu că nu prea există scrisori de doo kile… acea doamnă a avut din start o atitudine ciudată la remarca mea cum că nu prea există plicuri de 2 kg şi îmi dă un răspuns liniştitor şi ambiguu că pot face operaţiunea de la orice ghişeu. Neavând un plic corespunzător mă pun la coada de la ghişeul dânsei, iar un amic ce mă însoţea se aşază la coadă la un alt ghişeu în ideea de a câştiga timp. Îmi trebuia un plic A4 destul de mărişor. Amicul ajunge înaintea mea cu mult şi solicită trimiterea mea… Domnişoara ce opera acel ghişeu, o blondă spălăcită la vreo 25 de ani şi cam neîngrijită îl distruge pe amicul meu în 3 secunde: nu am plicuri aşa mari; trebuie să staţi la ghişeul 1… Pretenul zâmbeşte strâmb, normal, şi la ea, şi la mine şi se resemnează… Idioţi! Noi, fireşte! Toată lumea auzise ce vrem să facem şi ne zâmbeşte încurajator…
După ce îmi vine rândul cocoana îmi aruncă în zeflemea nişte regulamente ale Poştei şi pricep că îmi trebuie încă vreo 2 ore să întocmesc opisuri de docomente în original, bucată cu bucată să fiu sigur că ajung… eram de condamnat că nu cunosc regulamentele Poştei şi, fireşte, eram zvârlit în derizoriu, nu mai meritam să fiu ascultat.
Mă apucă tremuriciul şi zic:
- „să fiu sigur că ajung?” Păi nu sunt la Poştă? Se trimite cu diligenţa prin vestul sălbatic? Cu porumbei?
- Domne sunt acte originale, nu vă jucaţi!
- Vi se pare că am venit la dvs „să mă joc”?
- Dacă vreţi garanţie faceţi opis şi confirmare de primire ca să fiţi sigur!
-…”sigur” de ce? Că îmi ajunge plicul? Hai, fie!, întocmesc opisul şi fac trimiterea cum ziceţi şi dacă prin absurd se întâmplă ceva cu vagonul poştal şi dispare plicul? Ce faceţi?

Am trimis plicul ăla ca pe o scrisoare obişnuită.

luni, 22 decembrie 2008

revoluţia

Azi am văzut o întâmplare care m-a buimăcit şi m-a siderat în acelaşi timp:

La comemorarea martirilor revoluţiei un nenorocit de moş de 78 de ani s-a găsit să arunce cu un ou în nea Ion Iliescu. Întâmplarea face ca ambii să aibă câte 78 de anişori însă moşoteiul agresor arăta cu vreo 20 de ani mai bătrâior decât nea Ion. Era şi firesc deoarece moşul băgase vreo 17 ani de pârnaie politică. Nu mai e cazul să zic eu aici motivele…
În apărarea lu nea Ion care ar fi putut accepta trânta dreaptă cu un combatant din acelaşi leat au sărit nişte miliţieni sepepişti cât malu şi au imobilizat fiara aia de moş de 1,60 metri care d-abia mai mergea pe picioarele lui. Atentatorul a fost predat unor jăndari care l-au dus pe sus la secţia de miliţie pe teritoriul căreia se întâmplase infracţiunea. Pachet!
Un ofiţer de miliţie încliftat regulamentar în ţoalele statului ne-a rânjit cinic în jurul orei 11am la tv şi ne-a explicat ce va păţi moşu… în mărinimia miliţiei moşu nu va primi decât cel mult un avertisment, nemernicul! La ştirile de la ora 19 aflu că de fapt nemernicul de hodorog a primit o amendă de 200 de lei.
Nu sunt mulţumit!
Vreau ca moşu să mai facă 17 ani, sau nu, 1.700 de ani de pârnaie.

Sper să-mi daţi dreptate!

duminică, 21 decembrie 2008

la cumpărături

De ce dracului om mai cumpăra şi mânca carne de porc numai noi ştim!... E toxică mai rău decât un butoi cu reziduuri nucleare şi ne aduce moartea mai repede ca orice alt aliment.
Un hipermarket mi-a oferit azi carne proaspătă de struţ şi mezeluri afumate din carnea aceluiaşi păsăroi. Preţul era o bagatelă de vreo 50 de lei pe kil.
Oamenii de ştiinţă ne explică cum că struţul provine din negurile originii speciilor ca şi găina care, trebuie să recunoaştem, hrăneşte omenirea cam de pe la coborârea din copaci.
Pe de altă parte îmi e imposibil să nu mă gândesc cum ar arăta o pulpiţă de struţ în farfurie: cât o pulpă de purcel mai tinerel şi sănătoasă ca o salată verde cu lămâie.

Să avem poftă!

luni, 15 decembrie 2008

Frisoane în avioane

În almanahul Academiei Caţavencu (apărut miercuri, 10 dec. ) la pagina 67 onorabilul Doru Buşcu scrie un articol care, în vară, ar fi desfiinţat vacanţele cu transport Jetran.

Scrie domnia sa că a zburat cu un McDonnell-Douglas 80 al Alitalia cu care a făcut ceva tonouri şi loopinguri înainte de a ateriza după un picaj á la bombardierele din ww2. Aşa o fi, nu-l contrazic. Dă şi o listă cu catastrofele aeriene în care au căzut Mc Donnell-uri în anii 72, 74, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 83, 86, 90, 94, 96, 98, 08. Statistic vorbind, mie, unul, nu mi se pare mult să cadă 15 avioane ale unei companii în 36 de ani.

Fără nicio discuţie omul are dreptate să spună că McDonnell-urile nu sunt cele mai reuşite avioane americane însă nu mi se pare corect să se ia de vârsta lor, încă se fabrică B 707 care e mai vechi ca şi apariţie decât MD 80. Ca dovadă însăşi Preşedenţia îl plimbă pe Băsescu cu un 707 de 35 de ani.

La insistenţele unora o să mai pun un post chiar dacă are o parte mai offtopic.

Amicul Andox mi-a cerut să scriu despre avioanele alea „McDonalds” atât de controversate astă-vară, iar umorul lui trebuie răsplătit.



-Bip, bip!

Deschid un ochi şi mă uit: ora 5 zice deşteptătorul ce tocmai bipăise…

Era vremea de plecat în vacanţă! Spălat pe dinţi, sărit în boarfe, ochi pe mail, pe mess, închis computatoru, aruncat ochi pe geam… opaaa cam frig… n-are nimic, rezist!

Arunc bagajele în portbagaj şi demarez s-o iau pe mama. Mă aştepta în faţa blocului îmbrăcată de parcă plecam în Alaska. „Mamă, Alaska, Antalya, mie mi-e frig! N-oi vrea să tremur?” imi zice ea la remarca mea… Corect!

La volan se suie fratili mieu, care, ca de obicei e de caraulă. Ne duce in 25 de minute la otopeni… Ne pupăm, noi intrăm în aerogară şi el se uşcheşte. Înăuntru, lume ca la bâlci. Normal ca încep să înjur în gand regulamentele create din cauza teroriştilor, alea cu venitul cu 2 ore înaintea decolării… Plictiseală… Mă duc la chioşcul de ziare să iau ceva. Canci! Era închis. Un copilandru uscăţiv căra baloţii de ziare abia sosiţi din tiparniţă. N-a putut sau n-a vrut să-mi vânză vreo 2-3 ziare. Relatez treaba asta şi mama deschide o geantă în care avea vreo 2 kilograme de reviste d-alea scumpe pe care le primeşte gratuit. Interesant era numai top gear, restul fiind pentru femei… Nu eram dispus în momentul acela să frunzăresc o revistă, aveam chef de un cotidian… in fine…

Crainica otopeniului măcăne despre cursa noastră. Ne ridicăm şi ne îndreptăm agale către ghişeul anunţat. Coada destul de scurtă. Lânga noi la celălalt ghişeu coada pentru Izmir destul de mare şi întortocheată. Priveam lumea. Oameni de toate vârstele însă predominanţi tinerii. Observam atitudinea lor şi-i identificam rapid pe cei care zburau pentru prima oară. Fetele par mai crispate dar băieţii sunt mai pişaţi pe ei la sigur! Te prinzi imediat din cauză că ei vorbesc urât cu ele şi fac gesturi cam bruşte, uneori chiar le zgâlţâie fără motiv. Ele, de emoţie nu protestează nicicum. Ei se ling des pe buze din cauza uscăciunii gurii generate de frică. Cel mai savuros moment pentru mine e când îi vad la decolare: li se citeşte pe faţă că îşi blesteamă ziua când s-au decis să plece cu avionul şi parcă îi vezi făcându-şi cruci cu limba în cerul gurii. Unii încearcă să facă pe deconectaţii şi stau cu ochii închişi vezi-Doamne n-au ei treabă, ei tocmai aţipeau… Odată suiţi în avion îi simţi cum le bate inima mai repede şi mai tare. Zgomotul de fond e ţiuitul motorului auxiliar care face toate trebile într-un avion mai puţin tracţiunea. Adică iluminatul, ac-ul şi toate sitemele hidraulice… La un anumit moment piloţii pornesc motoarele de tracţiune şi le ambalează uşurel pentru deplasarea pe bretele spre pistă. În acel moment ei se îngălbenesc din cauza zgomotelor şi senzaţiilor suplimentare. Avionul se mişcă greoi şi se aşează în poziţia de decolare la capătul pistei. Acolo motoarele sunt ambalate progresiv şi se simte vidul din faţa avionului, aici apărînd ăia de ziceam că-i ia somnul… ceilalţi se înverzesc. Pe măsură ce avionul ia viteză pe pistă duduie şi face tot felul de zgomote care îi învineţesc pe clienţii mei. La un moment dat duduiala şi zgâlţâiala dispare dar zgomotul piuit-fâşâit rămîne… Suntem airborne. Avionul se pune într-un unghi de tangaj pozitiv corespunzător ascensiunii. Negreala instaurată pe feţele lor începe să pălească… Se mai degajează cand vin stiuardesele cu papa după intrarea în plafon. Aproape că sunt ok pâna când încep manevrele de aterizare. Totul e bine până când se cere legarea centurilor de siguranţă. Se reînverzesc. Pe măsură ce avionul se apropie de sol îi vezi cum tremură de grijă. Aparatul aterizează într-un zgomot mult mai mare ca la decolare datorat tuturor sistemelor de frânare, cel mai zgomotos fiind cel aerodinamic. După ce aparatul se opreşte definitiv la poarta de debarcare băieţaşii sar peste tine şi-şi scot bagajele în aşa fel încât trebuie să-ţi fereşti scăfârlia să nu-ţi iei vreo geantă în sfeclă… Încearcă încă să scape primii… hehe…

Deja am divagat rău… ăsta mi-e năravul.

Stând la coadă Dulăul trece pe lângă mine târând după el un troller. Avea o atitudine cam grăbită de om neobişnuit cu aeroporturile deşi bate peste suta de ore de zbor pe an… Îi fac un semn discret pe care el nu-l observă. De la început mă observase pretena lui care îmi zice că el a luat-o cam semirazna… o fi stresul cu clienţii, ma gâandesc.

El se aşezase la coada lui către Izmir şi se benocla la ghişeu de parcă mai erau 3 minute pâna la decolare. Mă enervez şi mă duc peste el: „ la mulţi ani, coane!” Îmi zâmbeşte într-un colţ. Ne strângem mainile şi ne vedem de ale noastre. Mă retrag la coada mea şi fireşte, observ lumea… 3 cupluri de tineri care nu prea pricepeau ce le oferea operatoriţa de la check-in, adică ea observase că ei sunt un grupuleţ şi a vrut să le ia bagajele sub acelaşi cod, însă ei nu au înţeles, au refuzat, şi gagica a trebuit să îmbarce 6 tichete de bagaje cu 6 călători…în 15-20 de minute ne vine rândul, fata sastisită, nu zice nimic şi ne zice acrită să punem bagajul pe bandă. Îi zic că suntem împreună şi să ne facă un singur tichet. Fata se luminează şi întocmeşte toate tichetele pe passul mamei, aşa s-a nimerit… Îi zic că aş avea o rugăminte: să ne dea locuri pe partea dreaptă a avionului. De ce am vrut pe dreapta? Simplu. De la bucureşti spre Antalya avionul zboară fix către sud. Având în vedere ca ora decolării era 8 dimineaţa e limpede că soarele răsărea dinspre est, adicatelea din stânga avionului şi erai 2 ore contre-jour. Nenorocul meu a fost ca aparatul MD 83 are, al dracului, rândurile cu 3 scaune pe partea dreaptă, pe stânga având rânduri de 2 scaune… Cum eram 3 inşi, fata ne-a repartizat un rând de 3 scaune, deci un singur loc la geam… Când înţelege doleanţa mea, râde şi-mi zice că suntem 26 de inşi în aeroplan şi ca are mai mult de 26 de geamuri pe fiecare parte… adică fiecare cu geamul lui… de doo ori! Trebuie să înţelegeţi dragostea mea pentru Moromete, care odată venit la Bucureşti, mergând cu tramvaiul pentru prima oară în viaţa lui a văzut o cearta între 2 călători bucureşteni şi a tras concluzia că cel mai bine ar fi să aibă fiecare tramvaiul lui… deci fiecare cu geamul lui..

Odată scăpaţi de la check-in ajungem la minunaţii miliţieni de frontieră care se uită la tine de parcă ai fi fiul lui Carlos-Şacalul sau nepotul lui Osama, iar ei badigarjii lu Buş… mda… acu Obama…

Începi să te întrebi ce dracu or mânca dimineaţa de sunt aşa acri… După ştampila lor ajungi la colegii lor de la controlul antitero care sunt la fel de acriţi şi scârboşi, tot să-ţi strice cheful plecării în vacanţă. Miliţia romanească o să priceapă foarte greu cum trebuie să se poerte cu noi având în vedere că trăieşte din banii noştri… O fetişoară la vreo 22 de anişori încliftată în uniforma regulamentară a dat ochii peste cap şi nu se mai potolea cu greşeala mea că trecusem prin poartă cu un telefon uitat într-un buzunar… I-am zis: „Domnişoară am uitat că mai aveam un telefon în buzunarul acesta, e vreo problemă?”

M-a retrecut prin poarta aia care piuie când mai ai fiare asupra ta, timp în care îmi pipăia un portmoneu-potcoavă, din acela special pentru monede, foarte vechi, îl am de la bunicul şi a făcut ww2…şi care trecuse prin scanner. Conţinea vreo 15 euroi în monede, nişte forinţi şi nişte coroane ceheşti, mărunţiş… Puţin i-a lipsit domnişoarei plutonier, sau ce dracu grade or mai avea, să vomite pe mine.

Sunt de neînţeles deoarece de ceva ani încoace au şi ei nişte salarii din care îşi permit vacanţe egale sau chiar superioare cu ale contribuabililor… Spun asta ştiind foarte bine ce vorbesc; uitaţi-vă în parcările marilor unitaţi de miliţie şi jandarmerie unde muritorul de rând nu are acces şi veţi vedea ce maşini au…

Ieşim şi de acolo şi pornim către poarta de îmbarcare. Era una din aia de la parter, de unde te ia cu autobuzul. Cunoscând teroarea frigului şi curentului de la porţile alea, având în vedere multele mele zboruri cu CSA-ul care se îmbarca exclusiv de la parter am întins şederea la etaj cât mai mult. De ce m-am lungit cât mai mult la etaj e ca în pătratul acela de la parter unde sunt porţile 7, 8, 9, şi 10 e veşnic un curent nebun şi foarte frig… pentru cine ştie… Am pierdut vremea căscând gura pe la prăvaliile din zonă unde vânzătoarele lipsesc cu orele din cauza lipsei clienţilor datorită preţurilor la mişto… Am stat la singurul pub din aeroport vreme de vreo 30 de minute cât a fumat mama o ţigare de tiutiun, sau două. Nevastă-mea m-a informat că un sendviş banal la benzinărie costă 7 lei şi acolo e 24… Jaf? Nu! România!

Dulăul trece iar pe lânga noi şi pune o frână de salutare… se mai dezgheţase… şi se duce aţă in poarta lui…

După un timp coborâm şi noi şi dau să ma duc la tauletă. În tauletă erau 2 ciumeţi, angajaţi la Menzies care fumau ca şcolarii. Mirosea urât. Şi eu am fumat ani buni însă niciodată porcării. Şi acum mi-e dor de mirosul sec şi dur al unei Gitane. Sau de tutunul galben a unei Gauloise Mais. Lucky Strike sau Camel mai au mult de lucrat la ţigările fără filtru… Cine ştie, ştie!

La vreo 20 de minute ne cheamă în poartă la îmbarcare. Ne dă taloanele şi o luăm cătinel spre autobuz. Afară dădea o ploaie biciuită de un pui de vânt. Marfă. În autobuz frig al dracu! Eu în budigăi şi cămăşuţă cu manecă scurtă simţeam apăsat umbra. Nişte călători mă priveau şi rânjeau. Stăm destul de mult după nişte întârziaţi şi în cele din urmă o luăm încet spre avion. Era la dracu, la capătul pistei spre Tunari. Cele 2 MDuri erau unul lângă altul, unul inscripţionat cu Jetran ăllalt nu. Mă uit cu luare aminte la el şi observ că e lung şi fusiform… nu ca borţosul de 737 pe care eu îl consider cel mai tare dintre alea de cursă scurtă-mijlocie… La coborârea din autobuz lumea se înghesuie vârtos către scară, eu mai trăgeam ceva poze şi rămân ultimul cu un cuplu compus dintr-un domn sperieţel la vreo doi poli jumate cu doamna lui cam la 45… Îi invit să urce înaintea mea şi glumesc amical: „Haideţi, poftiţi în ordinea înmormântării!” domnul se uită siderat la mine, iar soţia dumisale nu se abţine şi-mi zice: „Haideţi, domnule, nici măcar nu glumiţi cu astfel de vorbe…” Zâmbesc cu toată faţada şi tac dracului din gură. Zâmbesc şi ei dar cam verde… Stewardesa trânteşte la repezeală uşa în spatele meu.

Înauntru MD-ul arată standard, exact ca un 737 numai că are un rând mai puţin de scaune cum ziceam mai sus, din cauză că e mai subţirel decât Boeingul. De fapt toate, scaunele, tapiţeria, perdelele, sunt produse de aceeaşi firmă care îmbracă şi Boeingul. Observ că interiorul nu arată a fi din 1982 sau 1985, aşa cum se comenta aici şi chiar şi eu m-am uitat pe un site unde era prezentată flota Jetran. Jetran a cam fost Baubaul acestei veri… A decolat după un rulaj cred că un pic mai lung ca al lu 737 şi sincer să fiu, mă cam aşteptam să fie mai silenţios având în vedere motoarele montate pe coada fuselajului… A fost ori la fel, ori poate un pic mai gălăgios decât Boeingul… Bineînţeles că după 10 minute de ascensiune ieşim total din nori şi zburăm în plin soare aşa încât atmosfera se destinde. Eram aşa de puţini în avion încât ziceai că e corabia nebunilor! Dădea senzaţia că ne duce într-un loc pustiu, nepopulat. În mod normal, când un avion nu e suficient încărcat, stiuardesele impun călătorilor o anumită aşezare a lor aşa încât aeronava să aibă un echilibru proporţional… hehe! Eram aşa de puţini încât nici nu ne-au băgat în seamă. Eram prea puţini şi nu conta unde ne aflăm!

Masa a constat într-o tăviţă cu nimica toată dar cu o omletă colosală. Cafea, suc, apă.

Am zburat mult pe deasupra Turciei şi la un moment dat se vedeau nişte lacuri printre vălătucii de nori. La un moment dat se simte cum scad motoarele şi avionul pune nasul în jos. Comandantul Munteanu(?) anunţă ateriyarea şi ne pune să ne punem centurile… Jos se vedea sublim oraşul Antalya. Datorită sensului de aterizare de la sud către nord, avionul a făcut o voltă însemnată deasupra mării. Peisaje unice. Aparatele foto piuiau şi ţăcăneau.

virajele cu înclinări laterale care au mai creat ceva emoţii călătorilor. Avionul practic, face o întoarcere, zboară desupra mării şi apoi se pune cu botul spre continent şi începe aterizarea. Eşti în voia vântului şi din când în când mai auzi motoarele câteva secunde pentru a aşeza perfect aeronava. Aterizarea efectivă a fost cam zgomotoasă dar nu cred că din vina piloţilor, ci pur şi simplu aşa aterizează MD 83. Lumea a început să aplaude, iar eu îi întreb retoric: De ce aplaudaţi mă? E meseria lor! Pe frizer îl aplauzi când îşi termină treaba?... în fine…

Toată tevatura făcută în timpul verii cu faptul că McDonnell-urile lu Jetran sunt nesigure s-a dovedit a fi o balivernă scornită de oameni cărora le e frică să zboare.

Un vechi proverb spune că „ dacă e să te ia dracu, te ia şi de sub patrafiru popii”, iar statistica spune că mai mulţi o mierlesc anual din accidente auto decât din căzături în canale sau alte tipuri de accidente datorate avioanelor.

dom pilot ne mormăie în difuzoare că suntem pe aeroportul Antalya, ca suntem bineveniţi în turcia şi că acolo sunt 31 de grade. Era ora 10. Ăia care rânjiseră la mine acum îmi zîmbeau… le zic că ştiam că vin in 30 de grade şi că a meritat tremuriciul din ro… Zeflemitori se dezbrăcau şi umpleu bagajele cu boarfe…

După ieşirea din tunel au dispărut toţi românii. Am ajuns la o zonă unde se vindeau vize. Se vorbea numai ruseşte… erau vreo 20 de case acolo… luăm vizele şi ieşim în aerogară… Mama era supersperiată de bagaje… le-am găsit pe o bandă care stătea de multă vreme…

Fără să mă grăbesc intru în free-shop şi găsesc oarece chilipiruri. Pe lângă uschiane iau Toblerone negru eftinache, ca să nu mai zic că nu se găseşte… Cumpăr şi ieşim în afara aeroportului.

Căldura ne izbeşte… plecasem de la 15 grade…

Mama mă întreabă în stil Moromete: mamă, unde mergem noi acum?

Răspund în stil Caragiale: unde-ai plătit, madame! Sincer să fiu habar nu mai aveam ce-mi zisese Dulăul să fac când ajung în aeroport… Scormonesc prin bagaje şi scot voucherul: acolo scria clar Aytaci şi un nr de telefon.

Afară câţiva reprezentanţi ai firmei aşteptau muşteriii. Erau vreo 3 băieţi şi o fată cu bretonul în ochi. Zic: ”Aytaci?” uitându-mă la băieţi. Fata sare în sus şi zice: „A! românii mei! Bine aţi venit în Antalya!” şi ne indică microbuzul cu care urma să ne ducă la Salima. Pe drum ne mai turuie că Aytaci n-a putut veni deoarce de-abia născuse soţia lui şi, fireşte, avea unele chestii obligatorii de îndeplinit în astfel de situaţii.

O întreb pe mama dacă s-a liniştit? Deja nu mai era atentă la mine, decât la ghidă.

Fata, Irina, pe numele ei era din Chişiniov şi nu prea cred că era moldoveancă. Era mai degrabă rusoaică care a trăit mult între românii moldoveni din Chişinău. Cred că era o rusoaică născută într-o familie ruşi deportaţi în Basarabia de bolşevici pentru D-zeu ştie ce motiv…

Microbuzul era un sprinter nou-nouţ impecabil. Înăuntru numai noi. Irina ne zice că dacă vrem putem face un tur al oraşului datorită faptului că fiind singurii turişti din maşină putem decide asupra traseului. Colosal. Incredibil! Ea adaugă că oricum check-in-ul se face la ora două aşa că… Pe drum în afara detaliilor despre oraş ne povestea despre viaţa turcilor din Turcia. Ştia enorm de multe lucruri. Detaliile despre Antalya, ca oraş, vi le las să le vedeţi cu ajutorul unui ghid când veţi ajunge acolo.

Ce e surprinzător, este că Antalya trăieşte exclusiv din turism şi arată excelent ca oraş… ceea ce înseamnă că o parte din banii obţinuţi se investesc în oraş.

Am aflat, în schimb foarte multe lucruri interesante despre turci:

Turcii sunt copleşiţi te taxe aş zice eu… dacă mâncarea ar cam fi un pic mai ieftină ca în Ro, ei sunt ucişi de taxe… ca să vă faceţi idee un kWh e cam 0,2 euro, un litru de benzină cam 1,5 euraşi şi mai au diferite taxe pe care eu nu le-am înţeles foarte clar…

Cert este că un gunoi de Fiat Albea care în România costă cam 8-9.000 de euroi la ei e 16.000. „gunoi” e cuvântul pe care l-a spus turcul ce conducea maşina. Un Logan, cel mai despuiat, porneşte de pe la 17.000 de euroi… cea mai întâlnită maşină la ei este Fiatul doblo în toate variantele constructive… probabil că are ceva avantaje guvernamentale ştiut fiind că turcii au Fiatul ca maşină naţională prin Tofaş, aşa cum noi avem renault prin dacia. Am bănuiala că doblo fiind utilitară e taxată altfel decât un autoturism. Parcul lor auto e sub cel românesc ca vârstă şi calitate.

Am văzut pe stradă un Passat b4 care arăta bine şi am întrebat cam cât ar costa… în jur de 8-10.000…

Probabil că turcii preferă cetăţenii străine doar ca să evite fiscalitatea dementă de la ei.

Motoarele şi motoretele au nişte preţuri care se apropie de un logan mai buşit şi alergat la noi… fost taxiu chinuit…

Salariul mediu al turcului e de cam 750 de eurasi ceea ce e putin după cum zicea fata.

O altă chestie e că nici anul trecut la Kuşadasî şi nici anul acesta la Antalya nu am vazut aşa numita pâine turcească, pâine pe care o evitam în anii de după revoluţie şi care se mai găseşte şi acum.

În ieşirea noastră din oraş observăm că pe multe clădiri era câte un banner pe care scria „AVUKAT” adicătelea avocat… Irina ne-a explicat că turcii sunt extrem de temperamentali şi se ceartă uşor între ei. Uneori mai dau şi cu brandu sau chiar cu cuţitu… în urma fiecărui carambol fiecare tre să aibă avukatu lui. De fuduli ce sunt se dau în judecată imediat.

Călătoria a continuat pe ieşirea din Antalya trecând pe lângă plaja publică Konyaalti lungă de câţiva chilometri unde am văzut vreo 2-3 biciclişti care se desfătau la o baie matinală in mediterana. Bicicletele erau culcate pe plajă şi prin această deducţie de mare fineţe i-am numit p-ăia biciclişti. În zona Konyaltî există mii de spaţii de cazare pentru cei ce se duc de capul lor acolo. Şi cred că mai bine ar fi să te duci de capul tău încolo.

Pe drum Irina ne arată insula Siciuan de denumire chinezească care la prima privire arată ca un triunghi de caşcaval. După ce o ocoleşti arată a insulă normală dar beleaua e că afli că acolo era o puşcărie a nevestelor infidele! Nu era prea clar dacă noi, bărbaţii, puteam vizita insuliţa aia în vremea când era populată cu infidelele… Probabil că agentiile de turism s-ar fi imbogăţit instantaneu.

În rest, drumul spre Beldibi a mers aţă pe o şuşa cu 2 şi alternativ cu 3 benzi pe sens.

miercuri, 3 decembrie 2008

Tahtali

În dimineaţa zilei de 22 sept a trebuit sa plec spre Tahtalî. De ce zic că a trebuit, că vremea a fost nasoală în sensul că exact vârful muntelui era în nori în fiecare zi. Seara, ai dracului nori, se risipeau şi se vedea limpade totul. Numai că nu mai mergea telecabina. Hotărâsem să aşteptăm vreme bună şi dacă nu apucăm să mergem în ultima zi indiferent de cum va fi vremea… M-am simţit cum probabil că se simţeau navigatorii de pe corăbii care aşteptau vânt să poată naviga. Adică la mâna maicii Naturi!
Convenţia făcută cu domnişoara Laleli de la biroul de relaţii cu clienţii, o turcoaică blonzită artificial şi cu o coafură complicată dar altfel foarte drăguţă cu clientii,era s-o anunţ în dimineaţa plecării cel mai târziu la ora 8 ca ea să aibă timp sa-l sune pe şofer să treacă să ne ia de la hotel.
Tariful ca să vă faceţi idee e 25 de iepuraşi telecabina şi 3 drumul de căciulă, adicătelea 28. Asta de la corinthia tekirova, de mai departe nu stiu, probabil o fi mai scump…
Neavând încotro m-am prezentat la ea la 7:55 şi ea amabilă, l-a sunat pe şofer în faţa mea. La 10 urma să ne ia din faţa intrării. Aveam timp să ma duc sa-mi iau ceaiul de stomac (Jim Beam) şi apoi să mă duc la masă… în fine…

La 10 pazeam poarta, un badigard picotea în gheretă sub portretul lu taxu Ataturk şi allalt ieşise afară şi stătea ca un cotoi la soare. Zâmbea.
La 10:05 vine un sprinter mai vechiuţ dar curat şi impecabil cam cum sunt toate microbuzele care deservesc agenţiile de turism din Turcia. Ne suim şi iar eram singuri în maşină… Dăm şi noi gunaydîn şi şafiorul ne răspunde şi mai turuie alte chestii pe turceşte. Îi zicem pe englezeşte ca nu prea ştim turceşte şi el nu se sinchiseşte şi ne mai spune vreo 2-3 fraze. Ne târcoleşte pe nişte alei prin Tekirova şi mai ia o rusoaică frumuşică la vreo 22 de anişori si vreo 180 cm pe de-a înaltul… de la un hotel anost tip bloc… Fata avea un dslr de gât şi, sincer să fiu, avea nevoie de un sutien cu bureţi.
Acum, pentru cei care nu ştiu, drumul spre baza telecabinei care te suie pe Tahtalî e undeva între Tekirova şi Camyuva, dupa Camyuva fiind Kemerul… Gagiul a trecut cu 100km/h prin intersecţia care ducea spre baza telecabinei. Mi-am dat seama că mai avea de săltat guşteri care voiau pe munte de luat de prin Kemer… Mă tot foiam şi mă uitam în sus pe munte… Nori ai dracului!
A mai luat turişti din nişte locaţii, toţi rusi, cu excepţia unui cuplu de faraoni nemţi trecuţi de 70 de anişori dar încă vioi. Cu nemţoiaca vă zic mai încolo…
În faţa ultimei dughene de turism de unde a luat 3 ruşi şoferul s-a transformat într-un om al dracului care vorbea iritat şi gesticula cu o turcoaică frumuşică, agenta de la agenţia aia. Mă tot arăta pe mine cu degetul şi tot zicea ceva de Corinthia. Aia l-a pus pe un puşti blond (rus sigur!) să mă ancheteze pe ruseşte… Intru în joc să mă distrez:

- ia ni panimaie… ala se uită la mine prostit… (cum dracu nu inţeleg?) el:

- sto dvaţatî dva dolari (ma chinui să scriu fonetic ce măcănea ala la mine) eu:

- no dolari. El mut:

-

În buimăceala aia şafiorul începe să ţipe la turcoaica aia mişto şi doi ruşi luaţi cu 5 minute în urmă încep să-mi explice ceva pe ruseşte. Nemţii bătrâni se uitau îngrijoraţi la situaţie. Zic:

- N-am bă,dolari, de unde să vă dau dacă n-am?!? Moromete curat! Fetele mele mustăceau…

Stupoare! Toti erau muţi! Prea se vorbise ruseşte! Începeam să mă răcoresc… ceva de genul dacă ăsta nu e rus ce dracu limbă o vorbi şi cum o scoatem la capăt cu el?...

Zic:

- I don’t speak russian. Uşurare pe faţa turcoaicei. Zice într-o engleză bunicică:

- Oh, mister, the trip will cost you 122 dollar for 3 persons. Eu:

- I’ll pay in euro.

- Ok mister, 84 euros.

- Ok! Ea se adresează faraonilor nemţi:

- Alles gute? Ăia :

- Ja! Danke sehr!

Le dau un sutic şi-mi zic că o să-mi dea şoferul restul la bază, la munte.
Demarează înapoi spre munte. În Camyuva il opreşte miliţia sau jandarmeria. Mai pierdem vreo 5 minute cu verificarea legitimaţiilor şi a autorizaţiilor microbuzului…
Don şofer, nervos, a condus rapid la intersecţia mai sus pomenită. A intrat pe drumul ăla şi mai la 200 de metri era bariera de control. Acolo alt badigard păzea drumul. Şi-a notat conştiincios numărul maşinii şi a ridicat bariera.

A urmat un drum de 5-6 km destul de anevoios cu multe viraje şi serpentine ca un drum de munte de pe la noi, foarte asemănător cu Creanga care urcă de la Topliţa spre Borsec pentru cine ştie… Zone împadurite bine cu eternul lor pin alternau cu zone golaşe. De la un moment dat a început să se vadă Mediterana şi pe măsură ce urcam se vedea din ce în ce mai frumos, mai ales cele 3 insuliţe care sunt in larg la 4 km de corinthia…
Sus la baza telecabinei o parcare destul de mare şi destul de ciudat un service auto care culmea! avea depozit de carburanţi. Erau 4 posturi de lucru dintre care unul dotat cu rampă pentru reglajele geometriei roţilor. Geometrie pe vâful muntelui! M-am mirat deoarece acolo nu e nicio aşezare, nimic, drumul e o fundătură care se opreşte în parcarea telecabinei.
Construcţia beton-sticlă-oţel nouă făcută de mână nemţească. Maşinăriile noi-nouţe (s-a dat in folosinţă in 2007) nici nu se auzeau cănd funcţionau, se auzea doar bâzâitul firesc al unor motoare electrice.
Don şofer ne-a băgat în sala de aşteptare şi s-a facut că uită sa-mi dea restul. Nici o problemă, n-a uitat nevastă-mea!
Lume cam multă, mă gandeam că prindem a 2a telecabină… Draci bălţaţi! Ne-am suit toţi! Cabina poate lua 80 de pasageri e aproape căt un autobuz. De fapt vă puteţi închipui un autobuz fără scaune şi aia e cabina!
Însoţitorul cabinei a închis uşile şi a comunicat scurt cu operatorul. Cabina s-a pus în mişcare atăt de lin că nici nu-ţi dai seama că a plecat… De jur-împrejurul meu au început să ţăcăne şi să piuie zeci de aparate foto… la fiecare pilon cabina intra într-un pic de tangaj, se simţea golul în stomac şi toate cocoanele chiţăiau.

La un anumit moment inevitabilul s-a produs şi am intrat în nor. Aşa am urcat până sus cu oarecari găuri prin norul ăla însă găurile erau mici şi nu înspre mare.
Sus e o construcţie cu 3 niveluri deci 4 planşee: jos weceurile la următorul staţia cabinei propriu zise, cârciumă şi un magazin de suveniruri scumpe că doar eşti sus pe munte, la următorul o altă cârciumă şi in fine sus de tot e platforma de unde poţi face poze. Construcţia e executată corect şi, bineînţeles, e normală, luxul fiind exclus aici unde totul se cară cu cabinele în afara orelor de program cu turiştii.

La nivelul staţiei este ieşirea pe munte. Există o platformă betonată care este terasa restaurantului cu mese şi scaune dar şi cu nişte sezlonguri. În mijloc tronează firesc un catarg cu steagul cu semiluna mare cât toate zilele. De pe terasa betonată se coboară pe muntele Tahtalî vârful masivului Taurus. Am atins grohotişul de sub tălpi, l-am mirosit şi m-am gândit la Dumnezeu deşi eram în aria de acoperire a lu Allah şi la sutele de magăruşi care au cărat în spinare şurub cu şurub toată minunea aia care duce în 12 minute 80 de oameni.
La ieşire ştiam ce mă aşteaptă… cu toate că mi se zisese că sus e cam ca jos ca şi temperatură (jos erau vreo 28 de grade) ştiam din experienţa munţilor noştri că la peste 2.000 de metri dace e nor şi ceaţă e frig… n-am greşit, erau sub 10 grade şi ce era mai nasol e că bătea un pui de vânt care îţi băga umezeala aia în oase…
Am ieşit odată cu turma dar m-am oprit în loc: turma fugea cumva contra naturii în partea opusă mării. Normal ar fi trebuit să fugă sub cablurile telecabinei ca să aibă vedenie la mare… E fenomenal cum ceaţa distruge simţul orientării care şi aşa e foarte slab la oameni…
Au început imediat manevrele de scormonire în rucsaci dupa hanorace, treninguri şi alte haine potrivite frigului de afară. Cum eram iar între ruşi nu mă aşteptam sa-i văd aşa speriaţi; ştiam că ei îşi iau paltonul pe ei la -20 de grade şi că la dulapul cu şube îşi bagă nasul sub -30… Or fi ruşi neoriginali, chinezeşti, făcuţi pe vapor mi-am zis…
Acolo este un ţarc în care nu poţi face mare lucru. Mai mult nu pot spune că nu prea am vazut din cauza ceţii.
La cum arată muntele acolo sus, nu sunt convins că s-ar fi putut coborî pe jos fără să fii un pui de alpinist. Nici nu cred că se pot cumpăra bilete pe un singur sens, biletul are o matcă şi două cupoane pe care ţi le rupe ăla la plecare şi venire…
E mişto să observi cum lumea devine foarte repede deprimată când din 28 de grade şi soare dă în 10 grade. Toţi erau posomorâţi deşi normal ar fi fost să se aştepte la umbra aia de pe munte…
Cum eram în budigăi şi o camăşuţă, fară alte protecţii simţeam că n-o să rezist mult în frigăraia aia. Norocul meu e că aveam o sticluţă cu întăritor la mine. Am tras la repezeală nişte poze infecte datorate ceţei şi m-am retras în cladire. Am senzaţia că am fost fotografiat de nişte ruşi care se amuzau de faptul că eram cam dezbrăcăţel… În clădire mai e un magazin cu tot felul de suveniruri pipărate nene, doar sunt cărate cu telecabina
M-am mai suit şi sus pe plafon unde era zona perfectă de fotografiat şi am văzut ce se putea vedea în ceaţa aia… o chestie acoperită cu carton asfaltat în care, în bitumul ăla era scrijelit “ nuty + costel = love” cam în toate limbile Pămîntului… deînmulţit cu 500…
În sala de aşteptare, unde ne-am refugiat destul de repede era un monitor Sony pe care se derulau într-una imagini cu produsele firmei care construise telefericul… reclame la tot felul de benzi transportoare industriale şi alte automatizări, telescaune, teleferice, teleskiuri, etc… ce producea firma… meritau asta…
Am coborât cu cealaltă cabină spre bucuria mea că le-am văzut pe amândouă… la coborâre am reintrat în soare şi lumea s-a înviorat… În această cabină eram mult mai puţini ceea ce arată că nu toţi s-au înghesuit să coboare cu următoarea… În timpul coborârii imaginea vârfului Tahtalî a devenit evanescentă şi datorită ceţii. M-am concentrat să memorez acele imagini cât mai detaliat posibil pentru că nu se ştie dacă voi mai ajunge vreodată acolo. Cu greu mi-am putut dezlipi privirea de acel loc, la vreun minut de când nu se mai vedea nimic…
De fapt asta e fascinaţia muntelui turcesc, piscul e pietros şi sterp, mai jos un pic începe un jnepeniş care se transformă în pădure de pin şi într-un final dai de bananieri cu banane coapte, pomi de granate-rodii copţi toate astea în 8 kilometri socotiţi în linie dreaptă între vîrful propriu-zis şi ţărm.

Jos se innorase rău şi stătea să ploo. Odată ajuns jos în 5 minute a început ploaia. Încetişor. Am mai tras căteva zeci de poze şi ne-am cam retras către microbuz… eu m-am suit printre primii ca să îmi las rucsacul şi să cobor înapoi şi cumva am împiedicat-o pe nemţoaica batrîna să se mişte… vreau să vă zic ca şi-a cerut scuze într-o engleză autentică, ca la taica Şexpir deşi o auzisem clar că vorbeşte clar cu moşu ei într-o germană răpăită, regională, diferită de germana literară care se vorbeşte de exemplu în Austria. Nemţii învaţă bine engleza de mici şi se vede… a trebuit să-i zic că vina fusese a mea şi mi s-a făcut jenă că eu nu vorbeam aşa bine nici engleza, nici germana. Oricum babeta a fost încântată să audă câteva vorbe în germană de la un turist care vorbise cu familia lui o limbă neînţeleasă de ei şi ştiau clar că nu suntem nici italieni, nici bulgari…
3 rusoaice nu prea au înţeles ca la regulile unui grup trebuie să se supună şi ele şi din cauza asta am stat după ele vreo juma de oră, soţia, sintetică fiind, le-a numit “ nesimţite”. Avea dreptate.
Oricum în acest răstimp eu am mai cercetat service-ul ăla de care v-am zis… locul era curat şi nu prea călcat, era oarecum normal avînd în vedere locaţia… Era o cisternă de 7.5 tone cu 3 tancuri care descărca ceva şi din această cauză avea motorul pornit. Era un prăpădit de camion vechi care dădea cu fum binişor. Fumul intra direct in microbuzul nostru… I-am zis lu don şofer să mute microbuzul da n-a priceput… Era cam genul de om habotnic. Cand fumul l-a asfixiat şi pe el a mutat maşina. Între timp ploaia se mai înteţise dar era încă suportabilă şi apăru un turc, fotograf, care nu-şi mai putea ţine averea în ploaie. Un tip la vreo 27-30 de ani. Averea lui era un aparat de fotografiat Canon foarte vechi şi o colivie mare cu un papagal alb, moţat cam cât o coţofană de mare şi foarte cuminte. După ce le-a asigurat la adăpostul maşinii s-a înveselit şi a scos un pachet de winston din care a oferit câte o ţigară unui şofer taximetrist pe un opel combo care reuşise dialoguri cu ursuzul nostru de şofer. Taximetristul a acceptat ţigarea dar şafioru nostru nu. Nu fuma. Şoferul nostru stătea la volanul microbuzului, cei 2 turci, fotograful şi taximetristul afară în ploaie. În timpul ăsta mă gândeam la fotografii noştri de pe litoral care au trebuit să facă faţă cumva valului de fiţe şi băşini romaneşti şi-au dat mici averi pe pui de lei, maimuţe şi chiar cămile… Bietul turc modest avea doar un păsăroi amărăştean. Exotic ce-i drept, dar care mănîncă puţin, în tăviţa de mâncare avea 2 linguri de seminţe de dovleac, pestriţe de floarea-soarelui şi altele necunoscute mie… in fine.
Apar cele 3 rusoaice dintre care una era aia frumuşică de la începutul poveştii… o oarecare rumoare a început dintre noi şi evident, nu le păsa de noi neruşii dar în microbuz mai erau 2 rusnaci la cam 30 de ani care băuseră tot drumul tot felul de beri din alea ciudate în sticle transparente, genul corona sau salitos, amestecături cu techila sau alte prostii…nu pot zice că erau beţi şi vreau să zic că am văzut meleoane de beţivani… Rusoaicelor puţin le-a păsat de zgomotul nostru, dar când i-au auzit pe cei 2 ruşi conaţionali, s-au făcut mici de parcă le era frică să nu-şi fure vreuna după ceafă de la ei… Mai zic că sigur nu se cunoşteau că îi adunasem de la hoteluri diferite… După ce am coborît tot drumul pe ploaie torenţială cu torente pe marginea drumului cam la un km înaintea intersecţiei în T ce ducea către tekirova ori kemer una dintre cele 3 rusoaice a chemat-o pe cea tînără de care vorbeam în partea din faţă a maşinii şi i-a spus ceva… Nu am înţeles nimic, fireşte. Fata s-a aşezat lîngă mine şi-a cerut scuze în engleză şi a scos un petic de hârtie şi un pix cu care a CALIGRAFIAT stângaci in litere latine “hoTEl QuEEN ElisaBet”. Am rămas mut de uimire că o rusoaică tinerică şi care vorbea binişor engleza scria în halul ăla de prost în caractere latine. A dat biletul rusoaicei mai bătrîne şi aia l-a pasat şafiorului. Rusoaica bătrîna fusese luată din agenţia de voiaj şi la întoarcere voia să fie lăsată la hotel…
Ploaia s-a oprit cam la capatul drumului forestier şi am intrat în soarele obişnuit al Antalyei. De fapt nu s-a oprit ploia, noi am ieşit de sub ea, ea probabil că şi-a continuat activitatea… Don şafior a respectat ordinea inversă lăsîndu-ne pe noi primii în faţa hotelului.

Seara, în jur de ora 7, când asfinţea, stând la barul Neptun la un uschian înaintea mesei atrag atenţia asupra priveliştii pe care o văzusem seară de seară: maiestuosul vârf îşi scânteia beculeţele staţiei de telecabină şi a balizelor pentru traficul aerian. Mai jos la bază, construcţia era inundată de lumină. Se vedeau clar cablurile instalaţiei, nemaivorbind de piloni… Mama conchide: “pezevenghi munte, siktir!”