miercuri, 18 martie 2009

Roboţi la bănci

Plata facturilor de utilităţi a devenit din ce în ce mai greoaie datorită băncilor care, azi au, mâine nu mai au, contracte cu funizorii… Comisioanele mari au îndepărtat furnizorii.
Din băncile rămase care au posibilitatea de a încasa cât mai multe tipuri de facturi a rămas BRD care are în filiale un „robot”, un terminal, exact sub forma consacrată a unui robot închipuit în anii 50… roşu, înalt de doi metri, cu capul cubic cu nişte leduri în chip de ochi şi gură zîmbitoare… pe pieptu-i de aramă (în realitate e de plastic!) se găseşte maşinăria cu care îţi scanează şi încasează facturile…
Până acum ceva timp s-a dovedit a fi o invenţie bună pentru românul de rând familiarizat cu funcţionarea minimală a unui computer… totul mergea repede!
Cei ce nu puteau să se descurce, în special bătrânii, erau goniţi de operatoarele de ghişeu către robot în ideea de a se mai distra niţel pe spinarea lor…
Consilieii principali în folosirea „roboţilor” sunt badigarjii băncii care cu această ocazie demonstrează că nu fac umbră planetei chiar degeaba.
Cănd aceştia nu sunt disponibili, babele se aşază la coadă şi se roagă, de obicei, de clientul din spatele lor să le ajute.
Eu am ajutat de nenumărate ori diverse persoane în faţa robotului…
Când un lucru merge bine în Românica trebuie să i se întâmple ceva ca să se aleagă praful…
În ultimele luni robotul s-a aglomerat din ce în ce.
Azi, de exemplu, am ajuns acolo la ora 11 am şi coada la robot era de vreo 8 persoane…
Am plecat la alte treburi şi am revenit pe la 11:45. mai erau 3 inşi… 2 doamne sărite binişor de 65 de anişori şi un nene cam la 50-55.
Nenea din faţa mea avea o singură factură în mână dar una din bătrâne avea facurile de gaz de la juma de bloc… Omul a ajutat-o pe femeie să plătească facturile alea dar a făcut mişto elegant de ea în permanenţă… în discuţie se mai băgaseră vreo 2 băieţi dar nu aveau umorul ăluia:
- Doamnă, după ce terminăm mă duceţi la o prăjitură!
- Da, da, sigur!… zice babeta în zeflemea...
- Păi e normal, că vă ajut de juma de oră să plătiţi facturile la juma de bloc!
- Eu sunt administratoarea blocului şi facturile sunt de la fiecare scară în parte…
- Aaaaa… deci lucraţi pe firmă?... Păi ar fi trebuit să vă cer comision la fiecare factură în cazu ăsta, vedeţi, eu băiat modest mă mulţumesc cu o prăjitură…
În tot acest timp ei manevrau împreună robotul şi plăteau facturi. Când termină treaba baba fuge către ieşire aruncând un mulţumesc peste umăr. Omul zice în urma ei:
- Staţi doamnă, nu fugiţi! Aşteptaţi-mă afară şă mergem la prăjitura aia…
- Eh, hai lasă, nu am timp de glume… şi dispare pe uşă
El zice oarecum retoric în timp ce-şi scana factura:
- Eu am avut timp de matale… apoi către băieţii ăia: vedeţi mă cum e lumea?
Zici să-i ajuţi că sunt bătrâni, iar ei nici o prăjitură nu vor să dea… Apoi gagiul schimbă macazul şi se ia de gagicile din bancă…
- Pensionarii sunt necunoscători şi tot aşa multă lume, iar voi aveţi roboţi complicaţi şi luaţi comisioane de bubuiţi, da’ un om să stea să încaseze de la ăştia care nu se pricep nu angajaţi…
Măcar puneţi mai mulţi roboţi în bancă să nu se mai facă coadă; un robot pentru începători, un robot pentru avansaţi, altu pentru…
Dacă până atunci doar mustăcisem, acum când am auzit-o pe-aia cu roboţii pentru avansaţi şi începători am izbucnit în râs! Şi după mine toată lumea…

Toţi dracii pe care mi-i făcusem aşteptând la coada aia au dispărut în momentul poantei ăleia…
Am ieşit din bancă zâmbind aşa cum li se întâplă puţinor români!

luni, 16 martie 2009

O ţigănie

Sunt bombardat cu ştiri despre eroina Mihaela…
Mihaela este un prenume.
Numele ei de familie au fost: Rădulescu, Ţiganu, Bănică, Iosif, Chişu, Schwartzenberg, Oţil, etc… Ăştia sunt cei „oficiali”, cunoscuţi de presă şi asumaţi de cocoană…
Câţi or mai fi fost pe lângă ăia numai ea poate preciza, dar nu sunt convins că îi ţine minte pe toţi.
Mai acum vreo două luni se umfla în pene pe la Caţavencu că ea e „o fată” care „face un milion de euro pe an” sau aşa ceva… şi că viaţa ei, e treaba ei! Ok!
Era în divorţ de evreul pentru care îşi schimbase credinţa… tata lu copilu lor…
Asta fiind în urma unor articole în care s-a tot acoperit de glorie afişâdu-se cu un băiat care, la un moment dat, purta nişte blugi cu o puţă desenată pe textura denimului în zona şliţului… Gazetele de scandal au făcut vreo juma de an fotografii acestui cuplu…
Ea zbiară prin presă că ăla a făcut şi a dres… cheamă autorităţile s-o salveze de teroristul evreu… Mie îmi pare că în afară de circ şi reclamă în ziare mai e o chestie…
Lăcomia!
Degeaba miorlăie fata că a semnat acte în care renunţă la banii ăia murdari ai lu bărba-xu.
Să fiu sincer nu credeam că e aşa proastă; ea chiar o fi crezut că-l stoarce pe ăla de câteva mii pe lună ca să se întindă cu puţoiul ăla?
Niciun evreu sănătos la cap n-o să accepte un asemenea afront de la una de care au tras zeci de bărbaţi de-a lungul timpului…
Nici Elanu n-o fi uşă de sinagogă, dar trebuie să recunoaşteţi că, dacă-ţi vezi nevasta la braţ cu un neanderthal, prin cârciumi, cu penixu atârnându-i afară din izmene te cam apucă pandaliile pe bagaboantă… mai ales că după asta tre să-i decartezi 30 de meleoane…

Cel mai grav este că doamna se foloseşte de copil, ba ca pavăză, ba ca armă, exact cum procedează ţigăncile care fie se apără cu puradelul de lovituri, fie îl azvârle cu toată forţa către jandarmi sau miliţieni, iar apoi se tânguie că ăia au lovit copilul şi l-au nenorocit… procedeu ţigănesc străvechi.

Ţipa mai acu câteva zile că anumiţi jurnalişti o trag în mocirlă… Mocirla e chiar ea, după cum văd!

joi, 12 martie 2009

Ataturk ww1

În 1914 izbucneşte Marele Război.
Mustafa se roagă de şeful guvernului să nu angreneze Turcia în război…
Gagiul avea bănuieli că Puterile Centrale vor cam pierde… mai mult: în anumite cercuri el declară că şi dacă vor câştiga (era clar că dacă Turcia se bagă, e în alianţă cu Jărmania şi Auto-Strungaria…) Turciei tot rău îi va fi. Nu vedea nicio jmekerie profitabilă pentru turci la sfârşitul unui război în care nu se ştia ce şi cât se va cheltui chiar dacă Puterile Centrale ar fi câştigat beleaua aia de război…
Toate una peste alta, ideea era că Turcia nu avea bani de războaiele ei, darămite de ale altora, avea o armată slăbită şi cam fără chef, şi oarecum neechipată la standadele momentului, un Sultan vai de mama lui, şi perspective de la mov spre negru indiferent de soarta războiului…
Potaia de Enver-bey, mai presus de toate, bagă Turcia în război şi află cu uşurinţă gândurile şi părerile lui Mustafa.
Mustafa ceruse comanda unor trupe de front ca să demonstreze că nu e laş, indiferent de cauza pentru care luptă Turcimea…Enver îi dă, ca de obicei, Multe Urări şi Iubire Eternă.
Şi ca să dovedească cât e el de ciumec se autonumeşte comandantul trupelor turceşti din Caucaz. Adică se duce să se mardească cu ruşii… ca trupe ia după el cam ce mai rămăsese mai acătării din Imperiu.

La Stambul îl lasă Ministru de război pe Haki-paşa, un băeat care fusese multă vreme comandant prin şcolile militare turceşti şi Vatanist din primul eşalon. În plus era un pretenar adevărat al lui Mustafa. Şi ştia că e unul dintre cei mai dibaci ostaşi…
Securiştii turci îi suflă la urechiuşă lui Haki-paşa că la englezi le umblă prin căpăţâni să bage o debarcare în peninsula Gallipoli şi să puie labele pe Dardanele apoi să taie un drum spre Constantinopol, ocazie cu care tăiau Turcia în doo felii ca să poată s-o halească cu fulgi cu tot, ulterior… Suplimentul era că odată luată strâmtoarea Dardanele, Marmaraua şi Marea Neagră ar fi devenit mări controlate exclusiv de englezi. Cam cum au făcut cu Gibraltarul şi Suezul…
Haki-paşa îi dă un mail la repezeală lui Mustafa şi-l cheamă la ordin la Stambul. Îl face colonel şi-i dă pe mână comanda diviziei a 19a şi-l trimite de pază la malu gârlii la Gallipoli (Gelibolu pe turceste). Comandantul ăl mare acolo era un general, mare ciumec, Otto Liman von Sanders, care pe acolo se ţinea de refacerea şi reorganizarea trupelor sultanului.

Englezii şi ANZAC, corpul de armată australian-neo zeelandez, se strâng ca frunza şi ca iarba la intrarea în Dradanele. Erau pe sute de vase de războiPe ei îi intresa să poată deschide o cale de aprovizionare puternică spre Rusia ţaristă, neavând prea mare boală pe turci… . Erau îmbătaţi de victorie înaintea începerii luptei.
Bătălia a durat cam 7 luni, timp în care au murit cam 100.000 de soldaţi, vreo 55 turci şi vreo 45 ăilalţi… Cert este că a fost una dintre cele mai răsunătoare înfrângeri pe care le-a suportat imperiul Britanic…
Dacă turcii nu ar fi avut suportul nemţilor care au adus ceva fiare, tehnologie germană de ultimă oră poate alta ar fi fost soarta lor.
Eu aş face speculaţia că, dacă turcii ar fi cedat atunci, marea Neagră ar fi fost invadată de Flota Britanică, iar în conformitate cu obiceiurile lor, n-ar mai fi ieşit de-aici forever. În urma ww2 poate ruşii nu ar mai fi ajuns să ne facă nici pe noi, nici pe vecinii bulgăraşi zdrenţele lor. Ar fi fost greu să-şi impună ciuma aia de comunism pe malu bălţii britanice… Este doar supoziţia mea…

În finalul acestei bătălii vă e clar că Mustafa Kemal a căpătat o faimă ceva mai mare ca a lui Piţurcă în cazul în care România ar câştiga finala campionatului mondial de fotbal…
El a câştigat acele lupte prin fapul că avea un curaj nebun, demn de un erou, şi a unei alte componente a războiului care se numeşte Noroc. E posibil să vă fi plictisit spunându-vă de căte ori Mustafa a avut noroc…
Era întotdeauna în faţa camarazilor şarjând toate luptele. O poveste spune că a fost împuşcat în piept de englezi. S-a întors către camarazi, s-a scotocit în buzunarul de la piept, şi le-a zis: „V-am zis că niciun glonţ nu mă poate ucide? Mi-au spart doar ceasornicul!”
Faima a pus pe capul lui o aureolă, un nimb, transformându-l într-o legendă, de care vorbeşte toată presa europeană…

Ei, dragii tetii, în vremea asta partidul Junilor Turci, să nu-l mai vază înaintea ochilor!!!
Bănuiau ei că faima lui nu e conformă cu linia partidului…
Mustafa ţipa mai tare ca oricând despre „greşeala istorică” de a se fi aliat cu germanii şi de a fi intrat în război. Cu această ocazie câştigă simpatia poporului mai mult ca oricând.
Soldatul de operetă, Enver-bey, pierduse rău trupe şi poziţii împotriva ruşilor în Caucaz. Puţopalmist cum îl ştiaţi, de la ciorănia de la Adrianopol de cu doi ani în urmă, vine acasă şi, ca să scape de Mustafa, îi dă comanda trupelor din Caucaz!
Era pe faţă, teteo!
Jagardeaua de Enver ştia că la prima confruntare, fantomatica rămăşiţă a armatei turceşti ar fi pierit instantaneu la prima confruntare cu armata ţaristă. Asta ar fi fost baza destrămării faimei marelui Erou…
Mustafa era departe de a fi fost prostul lui Enver şi merge pe mâna Norocului şi acceptă misiunea.
O taie pe front şi acolo îi găseşte distruşi şi fără speranţă pe generalul Kiazim Kara-Bekir şi pe colonelul Ismet, oameni cu care a presimţit că se va mai vedea. Vederea lui le provocă o oarecare speranţă că vor muri măcar celebri alături de erou.
Zorii erau cenuşiu-violeţi…
Mustafa începe să cârpească ce mai putea fi cârpit din oştile alea şi le suie pe nişte culmi aşa cum ştia el. Totul era la mişto deoarece nu aveau cum să reziste prea mult… Ia la rând ofiţer cu ofiţer, şi-i evaluează ca să ştie exact pe cine şi câtă bază să pună…
Când se aşteptau la ce era mai rău, iar îi bate la uşă Norocul!
Era primăvara anului 1917 şi Revoluţia din Rusia înlătură pe Ţar… Trupele ruseşti sunt cuprinse de buimăceală şi nu prea le mai arde de luptă.
Mustafa recucereşte poziţiile pierdute pe bani grei de Enver aproape gratis şi oftica se arată!
Lasă comanda lui Kara-Bekir şi Ismet şi o tunde la Stambul unde începe iar carnavalul învingătorului.
Iar îi ia la zor pe cei care erau cu nemţii şi căştigă popularitate iarăşi… Turcia mergea cu paşi mari spre dezastru…
Enver-bey, care îşi făcuse un hobby din a-l expedia ori unde era mai rău, ori cât mai departe, îl trimite la Alep, în Siria, la cafteală cu englezii. Acolo, vătaful şef era un mareşal chinez, von Falkelhein. Chinez?... eh, dacă nu era chinez era sigur neamţ!
Mustafa se contrează rău cu noul şef pe probleme de tactică unde von nea ăla era un visător şi se uşcheşte la Stambul prin demisie.
Von Măciucenştain, ăla, turbează şi cere să fie judecat de curtea marţială.
Mustafa scapă datorită faptului că era cine era şi, başca, era turc!

Mai cad vreo doo guverne pe diverse mici probleme.

Enver mai comite o şobolănie: îl numeşte pe Mustafa ataşat pe lângă Vahid-ed-Din, moştenitorul tronului, într-o călătorie de informare în Jărmania, îndepărtându-l iarăşi de ţară…
Vahid-ed-Din era un personaj deşirat, cu gâtul lung, stângaci, pe jumătate cretin. La prima întâlnire cu ofiţerii care urmau să-l însoţească în călătoria din Germania a aţipit în timpul unor explicaţii tolănit pe sofa.
Mustafa gândeşte: „ Of, Doamne (Allah), ăsta e Sultanul de mâine???”
Pleacă cu sufletul greu în călătoria cu trenul Imperial… După ieşirea din Imperiu, aghiotantul lui Vahid-ed-Din îl invită pe Mustafa în vagonul salon unde Mustafa găseşte un mare jmeker: Prinţul era total opus faţă de ce văzuse el la Stambul: elegant, rasat, cult, ciumec, inteligent…
Îi zice: „te cunosc de mult Mustafa… dacă mă arătam cum sunt acum mă omorau demult… în calitate de prinţ o beleam dacă eram isteţ… înţelesese de mic joaca vulpiţelor…
Ei se împrietenesc bine în Germania unde au contacte cu cercuri selecte printre care cel al mareşalului von Hindenburg pe care Mustafa îl pune la punct deoarece nu cunoştea anumite fronturi, iar Germania era la capătul puterilor…
Vahid-ed-Din pleacă în Turcia şi la ceva vreme Mustafa se îmbolnăveşte şi trebuie să bage o vacanţă la Karlsbad. Habar n-avea că, peste cam 50 de ani, nemţii or să înceapă să vină pe bani grei la mările lui.
Vahid-ed-Din devine sultan în urma morţii lui Mohamed 5 sub numele Mohamed 6!
Mustafa revine degrabă în Turcia şi-i expune teoriile lui şi-i cere să ia atitudine. Adică să expulzeze toate armatele străine şi să se retragă imediat din război.
Mohamed 6 fricos şi prostănac îşi trădează prietenul şi cedează în faţa lui Enver.
Îl dă afară pe Mustafa din toate funcţiile!
Mustafa nu are încotro şi o taie în Siria… alte trupe decimate, înfometate, ostenite şi neînzestrate…
Ia în piept trupele engleze aliate cu arabii, conduse de celebrul colonel Lawrence al Arabiei. Cedează teritoriile arabe fără prea mult scandal dar pe teritoriile turceşti nu se poate trece de el! Alt succes!
Alt noroc e că între timp aliaţii cam câştigă pe toate fronturile, iar Turcia semnează o pace cu englezii. Enver scapă cu fuga împreună cu alţi fruntaşi din mâna învingătorilor şi se duc dracului, în exil.
Toţi învingătorii se uitau cum să împartă leşul unei Turcii care părea a avea imina la Constantinopol.
Tratatul de pace de la Sevres semnat de Mahomed 6 împarte Turcia între francezi, italieni şi englezi. Constantinopolul obţine premiul de curva secolului deoarece nu mai are nicio lege a lui, iar armata şi marina turcă sunt desfiinţate.
Turcia cu sultanul ei, cu tot, era într-un măreţ rahat!

luni, 9 martie 2009

Ataturk (continuare)

trebuie să fac o paranteză în care să vă explic că sultanii otomani aveau o şcoală aparte… ei înţelegeau de mici că şiretenia şi viclenia erau materii de bază la şcoala vieţii, aşa încât la şcoala vulpilor, o vulpe reală ar fi rămas repetentă veşnic… Minciuna era un fundament al gândirii… Trădarea era o bagatelă, li se întâmpla zilnic…
Închipuiţi-vă un nobil cruciat din Apus pentru care virtutea însemna să-şi dea viaţa pentru un cuvânt dat, aşa cum şi făceau adeseori, faţă în faţă cu un nobil turc pentru care cuvântul nu valora nimic… Prietenii cruciatului şi-ar fi dat viaţa pentru el spre deosebire de prietenii turcului care l-ar fi îngropat cât mai degrabă…


La Salonic se cam schimbaseră treburile…
Vatanul se cam dusese pe copcă şi fusese creată o altă organizaţie Uniunea şi Progresul Junilor Turci. Ăştia, spre doesebire de Vatan, care era strict naţional, aveau vederi internaţionale… dar păstrau ideea de restructurare fundamentală a statului turc. Şi se gândeau la bani din afara Imperiului, şi nu luaţi cu japca, ci sub formă de investiţii…
Mustafa a intrat în această organizaţie după o lungă cumpănă…
Această nouă organizaţie avea mai mulţi şefi dintre care voi aminti pe fondator, maiorul Enver-bey şi pe un albanez bengos, numit, Niazim…
Mustafa gândeşte despre noul şef, Enver-bey, pe care îl cunoştea deja de ceva vreme că e fanfaron, infatuat şi superficial şi nu prea se bagă în seamă cu el… Şade cuminte şi ia seama că ăla e prea internaţionalist, iar el rămâne fidel propriei idei: „Turcia a turcilor”…
Liniştea e stricată de ţăcănitul ăla de Niazim care cu ajutorul unor bande înarmate ale Junilor Turci crează un pui de răscoală în sudul Macedoniei, într-un târg, Resna, unde trânteşte o proclamaţie prin care declară abolit guvernul de la Constantinopol… Toată lumea râdea de se crăcăna…
Enver-bey se combină în afacere şi lucrurile se cam amplifică… sultanul o cam luase în mână, aparatul de stat nu mai funcţiona…
Declară public la Salonic o schimbare de Constituţie prin care rămânea sultanatul dar fără puterea absolutistă…
Muhaiaua de Abdul Hamid acceptă virajul şi aprobă noua Constituţie, dă afară Guvernul şi pe toţi demnitarii şi acceptă guvernul alcătuit de Enver-bey. În următoarea secundă începe campania de denigrare a noului guvern ajutat fiind de foştii colaboratori… şi-i acuză pe ăia că sunt francmasoni şi vor să vândă ţara… guvernul e re-răsturnat şi reintrodusă constituţia absolutistă a sultanului…
Junii Turci se enervează rău şi pun mâna pe arme, vin la Constantinopol, îl iau prizonier pe Abdul Hamid şi-l bagă la bulău la Salonic, garnizoană ce era condusă de Fethy-bey… Îl mai ţineţi minte?...
În locul sultanului este înscăunat văru-su, Mohamed 5, un hodorog bolnav şi fără energie dar deştept şi şiret…
Partidul Uniune şi Progres pune laba pe toată afacerea, iar Enver-bey este eroul naţional.
Mustafa rămâne în umbră şi nu primeşte nicio demnitate…
E trimis să participe la o aplicaţie împreună cu armatele franceze, iar cu acest prilej îşi evidenţiază iar calităţile de militar excepţional. Comandantul aplicaţiei trimite ministrului de război o scrisoare în care îl elogiază iar Mustafa e numit comandantul Şcolii Militare de la Salonic. Cu această ocazie îşi vede împlinit unul din visele sale mai vechi…

Enver-bey adoptă o politică puternic pro-germană, ocazie cu care cam pune pe tavă Turcia nemţilor…
Mustafa nu vedea deloc cu ochi buni treaba asta şi vedea că nu se va ajunge la nimic bun dacă turcii îşi dădeau pantalonii jos în faţa nemţilor…

Începe războiul din Tripolitania cu care nu vă mai plictisesc… în acest război Mustafa se citeşte că nu e nicio jmekerie să te bagi cu arabii… în afară de religie nu-i lega nimic…
Campania din Tripolitania se termină brusc în 1912 când începe scurt războiul balcanic…
Mai clar, muntenegrenii, sârbii, grecii şi bulgarii se cam satură de stăpânirea otomană şi cam vor independenţa… Erau destul de hotărâţi…
Se găseau la 15 km de Adrianopol (Edirne pe nou).

Enver-bey se duce grămadă la Stambul croit să schimbe iar guvernul din cauză că acceptase o pace cu beligeranţii. Niazim Paşa (am uitat să vă spun că Niazim ajunsese Paşă „comandant” şi era deja ministrul de război) protestează împotriva noului guvern, dar Enver-bey îl potoleşte pe loc cu un glonţ tras personal din propriul revolver.
Ia comanda armatei şi în ciuda explicaţiilor lui Mustafa, strategul, se năpusteşte peste ăia. Rezultatul e că o ia în palmă şi pierde Adrianopolul. E nevoit să accepte o pace mult mai umilitoare decât cea negociată de guvernul destituit mai înainte…
Totuşi există şi o urmă de noroc prin aceea că prostovanii ăia de muntenegreni şi sârbi se ceartă cu căpăţânoşii de bulgari pe condiţiile păcii, iar cu această ocazie turcii reuşesc să-şi ia Adrianopolul îndărăt…
Vă închipuiţi că în urma acestei victorii Enver-bey devine dictator, iar sultanul om de paie… cam ca Boc…
În toată şobolăneala asta s-a băgat şi România, ba chiar la Bucureşti s-a semnat pacea războiului balcanic în 1913.
Mustafa e avansat lent-colonel ca mulţumire că se folosiseră palnurile lui la recucerirea Adrianopolului.
În altă ordine de idei Enver închină complet ţara nemţilor.
Fraza celebră a lui Mustafa: Sau ne putem salva singuri, sau nu merită să trăim ca popor!
datează cam din timpurile alea…
Din cauza propagandei antigermane Mustafa e pus pe făraş şi expediat ca ataşat militar la Sofia şi Bucureşti unde ambasador era Fethy-bey.
Acolo se împrieteneşte cu unu, Gurănescu de la legaţia română şi-şi omoară cumva plictiseala…

sâmbătă, 7 martie 2009

Ataturk

La 12 martie 1881, la Salonic, se naşte unu, Mustafa Kemal.
Habar n-avea că el va întemeia Turcia modernă. Imperiul Otoman fondat în 1299 scârţâia din toate oasele…
Pe taică-su îl chema Ali Riza, un nume banal pe acele vremuri la turci, cam ca Ion la noi, şi lucra conţopist la Datoria Otomană. Omul nu avea cine ştie ce talente sau aptitudini… Maică-sa, Zubeida, era o albaneză mahomedană, zdrahoancă, frumoasă şi analfabetă aşa cum erau cam toate turcoaicele pe timpurile alea. Mai avea o calitate importantă: vitalitatea, calitate ce s-a scurs şi către fiu. De sub iaşmac, ea conducea gospodăria, aşa cum se întâmplă şi în zilele noastre în multe gospodării…
Ali Riza o mierleşte timpuriu, iar Zubeida, ce acum o avea şi pe micuţa Makbula, al doilea copil al cuplului, se duce la un frate al ei la ţară, să-şi crească copiii, neplăcându-i în Bamboo… Ali nu-i lăsase mai nimic…
Micul Mustafa o ardea cu oile de nevoie, iar şcoală nu prea executa din cauza lipsei acesteia.
Pe acele vremuri, la vârsta de 11 ani, copilul trebuia dat la ceva, să se aleagă ceva de el, să nu rămână bagabont pe străzi. Maică-sa îl ia de mână şi-l duce la Salonic să-l facă popă, meserie uşoară din care se câştigă baban, fără muncă şi în zilele noastre, dar copilului nu-i plăceau odăjdiile el având înclinaţie spre tunică…
Reuşeşte în primii 10 la admitere deşi era slab alfabetizat. În şcoala aia capătă porecla Kemal=perfecţiune. Cât a stat la şcoala aia nu am aflat, însă ştiu că a terminat-o cu brio, iar apoi s-a dus la Monastîr actualul Bitola din Macedonia, FYROM pe nou…
La Monastîr se găsea Academia Militară Otomană unde tânărul cadet urma să devină ofiţer. Pe vremurile alea şcolile militare erau cam ce ar fi acum să ai vreo 5 facultăţi, una de IT, una de inginerii, una de limbi străine, una de SNSPA, ANEFS, plus cursuri de călărie, dansuri şi bune maniere…
Acolo se împreteneşte cu unu, Fethy, un macedonean nobil de la care învaţă franceza şi se lasă dedulcit la Rousseau, Voltaire, Hugo şi alţi mari ciumeci, propăvăduitori ai ideilor de libertate, egalitate, fraternitate…
Sămânţa revoluţionarului fusese sădită în tânărul ofiţer Mustafa.
Gagiul avea 20 de ani, era sublocotenent de cavalerie, era recomandat de superiorii de la Monastîr ca fiind eminent, şi uite-aşa, intră la Constantinopol la Harbia, Şcoala Superioară de Război, fără examen, doar pe baza recomandărilor…
Acolo îşi câştigă la repezeală respectul şi faima şi e invitat să intre în asociaţia revoluţionară Vatan (patria), o organizaţie underground care voia binele patriei.
O organizaţie secundă nu are ce căuta într-o structură militară dar… :
Acea organizaţie era acceptată de comandanţii Harbiei deoarece şi ei erau angrenaţi în ideile tinerilor care erau sătui de putreziciunea structurilor Imperiului, acesta fiind condus prost de un sultan, Abdul Hamid 2, pe numele lui…
Situaţia era verde, Imperiul trăgea să moară, iar cauzele sunt arătate de nişte jmekeri ale acelor timpuri denumiţi în zilele noastre analişti politici, economici, sociali etc…
acele cauze sunt trei:
unu – lipsa mijloacelor de producţie (adică a industriei)
doi – lipsa unor venituri constante (ei se bazau pe ce biruri luau de la cei cuceriţi) şi
trei – corupţia (ce atinsese cote paroxistice, similare cu România de azi…)
Mustafa ajunge repede între fruntaşii organizaţiei, însă Vatanul iese din ograda unităţii militare şi începe să ia proporţii… Nebănuite…
Sultanul Abdul Hamid 2 se cam oftică când aude de prostiile Vatanului, mai ales că le umbla prin cap introducerea unei Constituţii cu caracter liberal, republican, alta decât cea în care el avea toate drepturile…
Ca urmare scoate în afara legii organizaţia, care îşi continuă bine-mersi activitatea în ilegalitate.
Mustafa îşi continuă activitatea şi e băgat la pârnaie unde are bulanul miraculos că nu e spânzurat sau lichidat altfel…
Norocul următor constă în faptul că o căruţă de foşti comandanţi ai lui întocmesc o cerere adresată Sultanului, iar Abdul Hamid 2 o semnează cu amendamentul că Mustafa va servi în garnizoana Damasc.
În Damasc, Mustafa o arde câteva luni aiurea, până se citesc toţi comandanţii de acolo că el este Alesul… ei toţi fiind vatanişti.
Îi fac acte naşpa şi-l expediază la Salonic pe blat să reînvie Vatanul. Ăsta ia de bună toată faza şi se duce. În 3 luni repune pe picioare toată şandramaua.
Era urmărit de Securitatea Sultanului şi când obţine un nou mandat de arestare are iar noroc: securistul care trebuia să-l aresteze era vatanist, şi i-a oferit un mare cadou: 48 de ore să spele putina…
Gagiul s-a înapoiat cu greu la Damasc sub alte identităţi, iar acolo fuge în munţi unde şi rămâne vreun an… Şefii de acolo îl acoperă trimiţând sultanului scrisori cum că omul lupta de luni de zile cu druzii.
Iar a ajuns la excepţional, avansat maior din Liban şi trimis îndărăt la Salonic ca ofiţer de stat major.

o să mai zic...

miercuri, 4 martie 2009

Ştiri

Alatăieri sunt prinşi nişte prăpădiţi care au furat “secrete militare româneşti”… să le vândă… cât le-au furat şi comercializat mai erau cât de cât secrete… au ajuns grămadă la ştiri… s-au desecretizat la TV… deci e mai rău… acum le ştie toată lumea…
Hilar!
Subofiţerul care a furat informaţii militare… ce acces avea ca şi subofiţer? Bombe atomice nu avem, avioanele folosesc la arat, fregatele englezeşti sunt cumpărate de la englezi se ştie cum, tehnica terestră şi-a făcut o reputaţie excelentă în teatrele de operaţiuni unde se strică înainte de a merge… Băsescu însuşi zbiera acu câţiva ani pe-acolo cu bocancii prăfuiţi… când a văzut că aro-urile armatei nu prea porneau...

Ce să vândă? Planurile magaziei care e golită de puşti, de hoţi, de acu o lună? O baracă goală…
Păi acolo se poate amenaja o grădiniţă sau un cămin de bătrâni…
Mai bine ar fi păzit babele româneşti arsenalul acela, pe pariu! Sau preşcolarii!
Dacă se atingea vreunul de o puşcă din aia ieşea un chiloiman de se auzea până pe Calea Victoriei, la Minister.

Ziua lu nea Ion Iliescu. La el, la uşă, lingăii şi babele eterne care-l venerează…
Jăndarii au agăţat câţiva puşti pe care i-au predat la miliţie şi au fost amendaţi, iar unuia i-a fost întocmit dosar penal că l-au ofensat pe criminalul ăla bătrîn de nea Ion…
Aprinseseră nişte lumânări în memoria morţilor din revoluţie şi mineriade, morţi ai căror autori nu au fost niciodată prinşi sub conducerea şulfei bătrâne…
Purtătorul de cuvânt al ministerului de interne, sau cum dracului s-o mai numi acum pe nou, a însăilat o bâlbâială în demna limbă de lemn a comunistului lor de protejat. „E un caz al jandarmeriei, nu e cazul poliţiei.” Dobrovolschi de la radio întreabă: „eu ştiam că jandarmeria nu poate întocmi dosare penale, care e realitatea?” Ăla: „păi dosarul e întocmit de noi dar instrumentat de jandarmerie… oricum omul ăla avea asupra lui un lanţ ceea ce este considerat armă albă…” Dobrovolschi: „domle era un lanţ ornamental, e penibil ce ziceţi… în condiţiile astea de ce nu arestaţi toţi bicicliştii că au lanţuri?!?” Îi dă bună ziua la mişto şi-i închide telefonul…
Nu vom afla, desigur, numele Jandarmului care a dat ordin ca acei tineri să fie amendaţi şi ridicaţi...

În ultimul rând amintesc de domnii poliţişti, şi întăresc, domnii poliţişti, care au asistat o femeie amărâtă să nască în secţia lor de poliţie şi care au făcut atât cât s-au priceput şi nu au dat-o afară în şuturi… (deşi era cam boschetară, mai avea vreo 3-4 copii instituţionalizaţi din cauză că nu îi putea hrăni) şi treaba a ieşit bine. Au trecut peste regulamentele militare în care nu sunt prevăzute naşteri în secţiile de poliţie… Au dovedit că poliţaiul e în serviciul omului, înainte de lege sau alte căcaturi… nu au chemat procuratura sau mascaţii să-i scape de belea… Ambulanţiera şi medicul de unde au ajuns mama şi copilul au zis că sunt sănătoşi şi ok…
Sper să-i vadă Băsescu şi să le trimită o mulţumire…

luni, 2 martie 2009

Cum m-am lăsat de ţigări...

am fumat între 1990 şi 2004 în jur de 13 ani şi-un pic...
în dimineaţa zilei de întâi februarie 2004 am rezistat tentaţiei de a aprinde ţigara, lucru pe care-l făceam la aproximativ 30 de secunde după ce mă ridicam din pat... (eram într-un hotel în germania... călător grăbit...)
cafea nu mai beam de prin anii 95-96 nu mai ţin minte cu precizie, nu am fost mort niciodată...
ţin minte perfect momentul, cu o zi în urmă era să fac o prostie destul de mărişoară...
cum spuneam, eram în germania şi veneam către casă cu maşina unui client şi pe autostradă la peste 200 kmh am aruncat chiştocul pe geam care a intrat înapoi direct pe tapiţeria de piele... m-am întors să-l culeg, am pierdut direcţia, am recuperat-o... iar la viteza aia numai Dumnezeu bunuţul a decis să mă mai lase o vreme pe lumea asta... eram singur pe toată autostrada, nu vedeam maşini în oglindă, nu vedeam înainte...
după ce m-am văzut scăpat din toată povestea mai aveam cam 300 km pâna la locul unde urma să mă opresc... acei 300 km i-am parcurs în aproximativ 3 ore... sau poate mai puţin...
m-am gândit numai la părinţi, la nevastă-mea, la ultimele imagini pe care le văzusem înainte ca maşina să intre în vrie... ar fi putut fi ultimele... apoi la cele în care am redresat-o. s-a creat o breşă, un interval între cine fusesem până atunci şi cine eram după... doar o spaimă...

gândurile de a renunţa la fumat le aveam de vreo 3 ani mai mult sau mai puţin... spaima aia a apăsat butonul unui gând frământat mai multă vreme...

ce am fumat?
multe...
au fost perioade în care ţigările au fost diferite mult...
am început cu BT, Vikend, Vek, Golden Deer, sau uneori, de nevoie, mahoarce româneşti...
am avut ocazia să fumez Carpaţi fără filtru sau chiar Mărăşeşeti excelente comparativ cu alte gunoaie româneşti...
prin 91 am intrat în epoca LM cumpărate exclusiv de la un chioşc de lângă magazinul Cocor...
la vremea aia românul fuma Assos la greu... mie nu mi-au plăcut...
apoi am dat-o în Chesterfield care erau bune totdeauna pe timpurile alea...
între timp dădusem peste Gitanes sau Gauloises fără filtru dar nu prea le găseai...
a venit vremea Camel şi am nimerit şi nişte mahoarce fără filtru pe o reţetă aproape de ww2... bune!am mai avut o perioadă gustul pentru Viceroy.
apoi s-a instalat Marlboro pentru că nimic nu mai era cum fuseseră...

toate, una peste alta, am rămas fidel Gitanelor pe care le găseam greu, dar le găseam, după mintea mea cele mai bune ţigări chit că sunt cam tari...

cât fumam?
cam 50 bucăţi pe zi, dar dacă mă angrenam în şpriţane nemiloase nu mai exista limită...
dacă aveam numai Gitanes nu depăşeam 40 indiferent de cât beam... erau strong...

iată că s-au împlinit 5 ani de când nu mai fumez...
ce să vă zic?...
am luat 35 de kile sau mai mult... mi-e frică să mă mai cântăresc...

în ăştia 5 ani nu am mai fumat DELOC şi mai petrec cu prietenii care nu-mi dădeau nicio şansă că nu voi mai fuma... suport destul de bine fumul lor atât cât pot... nu-i blamez deşi fac băşcălie gravă de ei...
unii s-au lăsat de fumat de căte 5-6 ori căte maximum o săptămână...
am constatat că toate ţigările miros otova în zilele noastre, chit că sunt marlboro din comerţ sau ţigări de mâna a 3-a contrabandă Ucraina... la fel put...
încă accept fumătorii, deşi simt că la un moment dat nu se va mai putea din cauza putorii...

gânduri de viitor?
ŢIGĂRILE SUNT UN CAPITOL TERMINAT DEFINITIV PENTRU MINE...
mă gândesc să renunţ la bere şi alte alcooale pentru ca să dau acele multe kile în plus...

sfaturi?
nu dau sfaturi nimănui! nu ştiţi oare că fumatul e nociv cu mulţi ani înainte de a băga ţigara în gură?
voinţa este singura cale clară de a scăpa de ţigări...
ţigările trebuie tăiate fără sfaturi, fără Nicorette, sau alte vrăjeli...

sevrajul durează între 4 şi 8 zile... la mine a durat doar 3, dar eu mă autoeducasem să scap de ele câţiva ani...

am 5 ani de când nu mai fumez dar am nopţi în care visez tot felul de scenarii în care fumez zdravăn, iar dimineaţa mă trezesc superbosumflat şi în a doua secundă când fac priză cu realitatea devin foarte vesel şi binedispus...
viciul şi-a lăsat oarece racile în subconştientul mea, iar visele urâte sunt tributul pe care trebuie să-l plătesc cine ştie cât de-aici înainte...