Ataturk (continuare)

trebuie să fac o paranteză în care să vă explic că sultanii otomani aveau o şcoală aparte… ei înţelegeau de mici că şiretenia şi viclenia erau materii de bază la şcoala vieţii, aşa încât la şcoala vulpilor, o vulpe reală ar fi rămas repetentă veşnic… Minciuna era un fundament al gândirii… Trădarea era o bagatelă, li se întâmpla zilnic…
Închipuiţi-vă un nobil cruciat din Apus pentru care virtutea însemna să-şi dea viaţa pentru un cuvânt dat, aşa cum şi făceau adeseori, faţă în faţă cu un nobil turc pentru care cuvântul nu valora nimic… Prietenii cruciatului şi-ar fi dat viaţa pentru el spre deosebire de prietenii turcului care l-ar fi îngropat cât mai degrabă…


La Salonic se cam schimbaseră treburile…
Vatanul se cam dusese pe copcă şi fusese creată o altă organizaţie Uniunea şi Progresul Junilor Turci. Ăştia, spre doesebire de Vatan, care era strict naţional, aveau vederi internaţionale… dar păstrau ideea de restructurare fundamentală a statului turc. Şi se gândeau la bani din afara Imperiului, şi nu luaţi cu japca, ci sub formă de investiţii…
Mustafa a intrat în această organizaţie după o lungă cumpănă…
Această nouă organizaţie avea mai mulţi şefi dintre care voi aminti pe fondator, maiorul Enver-bey şi pe un albanez bengos, numit, Niazim…
Mustafa gândeşte despre noul şef, Enver-bey, pe care îl cunoştea deja de ceva vreme că e fanfaron, infatuat şi superficial şi nu prea se bagă în seamă cu el… Şade cuminte şi ia seama că ăla e prea internaţionalist, iar el rămâne fidel propriei idei: „Turcia a turcilor”…
Liniştea e stricată de ţăcănitul ăla de Niazim care cu ajutorul unor bande înarmate ale Junilor Turci crează un pui de răscoală în sudul Macedoniei, într-un târg, Resna, unde trânteşte o proclamaţie prin care declară abolit guvernul de la Constantinopol… Toată lumea râdea de se crăcăna…
Enver-bey se combină în afacere şi lucrurile se cam amplifică… sultanul o cam luase în mână, aparatul de stat nu mai funcţiona…
Declară public la Salonic o schimbare de Constituţie prin care rămânea sultanatul dar fără puterea absolutistă…
Muhaiaua de Abdul Hamid acceptă virajul şi aprobă noua Constituţie, dă afară Guvernul şi pe toţi demnitarii şi acceptă guvernul alcătuit de Enver-bey. În următoarea secundă începe campania de denigrare a noului guvern ajutat fiind de foştii colaboratori… şi-i acuză pe ăia că sunt francmasoni şi vor să vândă ţara… guvernul e re-răsturnat şi reintrodusă constituţia absolutistă a sultanului…
Junii Turci se enervează rău şi pun mâna pe arme, vin la Constantinopol, îl iau prizonier pe Abdul Hamid şi-l bagă la bulău la Salonic, garnizoană ce era condusă de Fethy-bey… Îl mai ţineţi minte?...
În locul sultanului este înscăunat văru-su, Mohamed 5, un hodorog bolnav şi fără energie dar deştept şi şiret…
Partidul Uniune şi Progres pune laba pe toată afacerea, iar Enver-bey este eroul naţional.
Mustafa rămâne în umbră şi nu primeşte nicio demnitate…
E trimis să participe la o aplicaţie împreună cu armatele franceze, iar cu acest prilej îşi evidenţiază iar calităţile de militar excepţional. Comandantul aplicaţiei trimite ministrului de război o scrisoare în care îl elogiază iar Mustafa e numit comandantul Şcolii Militare de la Salonic. Cu această ocazie îşi vede împlinit unul din visele sale mai vechi…

Enver-bey adoptă o politică puternic pro-germană, ocazie cu care cam pune pe tavă Turcia nemţilor…
Mustafa nu vedea deloc cu ochi buni treaba asta şi vedea că nu se va ajunge la nimic bun dacă turcii îşi dădeau pantalonii jos în faţa nemţilor…

Începe războiul din Tripolitania cu care nu vă mai plictisesc… în acest război Mustafa se citeşte că nu e nicio jmekerie să te bagi cu arabii… în afară de religie nu-i lega nimic…
Campania din Tripolitania se termină brusc în 1912 când începe scurt războiul balcanic…
Mai clar, muntenegrenii, sârbii, grecii şi bulgarii se cam satură de stăpânirea otomană şi cam vor independenţa… Erau destul de hotărâţi…
Se găseau la 15 km de Adrianopol (Edirne pe nou).

Enver-bey se duce grămadă la Stambul croit să schimbe iar guvernul din cauză că acceptase o pace cu beligeranţii. Niazim Paşa (am uitat să vă spun că Niazim ajunsese Paşă „comandant” şi era deja ministrul de război) protestează împotriva noului guvern, dar Enver-bey îl potoleşte pe loc cu un glonţ tras personal din propriul revolver.
Ia comanda armatei şi în ciuda explicaţiilor lui Mustafa, strategul, se năpusteşte peste ăia. Rezultatul e că o ia în palmă şi pierde Adrianopolul. E nevoit să accepte o pace mult mai umilitoare decât cea negociată de guvernul destituit mai înainte…
Totuşi există şi o urmă de noroc prin aceea că prostovanii ăia de muntenegreni şi sârbi se ceartă cu căpăţânoşii de bulgari pe condiţiile păcii, iar cu această ocazie turcii reuşesc să-şi ia Adrianopolul îndărăt…
Vă închipuiţi că în urma acestei victorii Enver-bey devine dictator, iar sultanul om de paie… cam ca Boc…
În toată şobolăneala asta s-a băgat şi România, ba chiar la Bucureşti s-a semnat pacea războiului balcanic în 1913.
Mustafa e avansat lent-colonel ca mulţumire că se folosiseră palnurile lui la recucerirea Adrianopolului.
În altă ordine de idei Enver închină complet ţara nemţilor.
Fraza celebră a lui Mustafa: Sau ne putem salva singuri, sau nu merită să trăim ca popor!
datează cam din timpurile alea…
Din cauza propagandei antigermane Mustafa e pus pe făraş şi expediat ca ataşat militar la Sofia şi Bucureşti unde ambasador era Fethy-bey.
Acolo se împrieteneşte cu unu, Gurănescu de la legaţia română şi-şi omoară cumva plictiseala…