Ataturk ww1

În 1914 izbucneşte Marele Război.
Mustafa se roagă de şeful guvernului să nu angreneze Turcia în război…
Gagiul avea bănuieli că Puterile Centrale vor cam pierde… mai mult: în anumite cercuri el declară că şi dacă vor câştiga (era clar că dacă Turcia se bagă, e în alianţă cu Jărmania şi Auto-Strungaria…) Turciei tot rău îi va fi. Nu vedea nicio jmekerie profitabilă pentru turci la sfârşitul unui război în care nu se ştia ce şi cât se va cheltui chiar dacă Puterile Centrale ar fi câştigat beleaua aia de război…
Toate una peste alta, ideea era că Turcia nu avea bani de războaiele ei, darămite de ale altora, avea o armată slăbită şi cam fără chef, şi oarecum neechipată la standadele momentului, un Sultan vai de mama lui, şi perspective de la mov spre negru indiferent de soarta războiului…
Potaia de Enver-bey, mai presus de toate, bagă Turcia în război şi află cu uşurinţă gândurile şi părerile lui Mustafa.
Mustafa ceruse comanda unor trupe de front ca să demonstreze că nu e laş, indiferent de cauza pentru care luptă Turcimea…Enver îi dă, ca de obicei, Multe Urări şi Iubire Eternă.
Şi ca să dovedească cât e el de ciumec se autonumeşte comandantul trupelor turceşti din Caucaz. Adică se duce să se mardească cu ruşii… ca trupe ia după el cam ce mai rămăsese mai acătării din Imperiu.

La Stambul îl lasă Ministru de război pe Haki-paşa, un băeat care fusese multă vreme comandant prin şcolile militare turceşti şi Vatanist din primul eşalon. În plus era un pretenar adevărat al lui Mustafa. Şi ştia că e unul dintre cei mai dibaci ostaşi…
Securiştii turci îi suflă la urechiuşă lui Haki-paşa că la englezi le umblă prin căpăţâni să bage o debarcare în peninsula Gallipoli şi să puie labele pe Dardanele apoi să taie un drum spre Constantinopol, ocazie cu care tăiau Turcia în doo felii ca să poată s-o halească cu fulgi cu tot, ulterior… Suplimentul era că odată luată strâmtoarea Dardanele, Marmaraua şi Marea Neagră ar fi devenit mări controlate exclusiv de englezi. Cam cum au făcut cu Gibraltarul şi Suezul…
Haki-paşa îi dă un mail la repezeală lui Mustafa şi-l cheamă la ordin la Stambul. Îl face colonel şi-i dă pe mână comanda diviziei a 19a şi-l trimite de pază la malu gârlii la Gallipoli (Gelibolu pe turceste). Comandantul ăl mare acolo era un general, mare ciumec, Otto Liman von Sanders, care pe acolo se ţinea de refacerea şi reorganizarea trupelor sultanului.

Englezii şi ANZAC, corpul de armată australian-neo zeelandez, se strâng ca frunza şi ca iarba la intrarea în Dradanele. Erau pe sute de vase de războiPe ei îi intresa să poată deschide o cale de aprovizionare puternică spre Rusia ţaristă, neavând prea mare boală pe turci… . Erau îmbătaţi de victorie înaintea începerii luptei.
Bătălia a durat cam 7 luni, timp în care au murit cam 100.000 de soldaţi, vreo 55 turci şi vreo 45 ăilalţi… Cert este că a fost una dintre cele mai răsunătoare înfrângeri pe care le-a suportat imperiul Britanic…
Dacă turcii nu ar fi avut suportul nemţilor care au adus ceva fiare, tehnologie germană de ultimă oră poate alta ar fi fost soarta lor.
Eu aş face speculaţia că, dacă turcii ar fi cedat atunci, marea Neagră ar fi fost invadată de Flota Britanică, iar în conformitate cu obiceiurile lor, n-ar mai fi ieşit de-aici forever. În urma ww2 poate ruşii nu ar mai fi ajuns să ne facă nici pe noi, nici pe vecinii bulgăraşi zdrenţele lor. Ar fi fost greu să-şi impună ciuma aia de comunism pe malu bălţii britanice… Este doar supoziţia mea…

În finalul acestei bătălii vă e clar că Mustafa Kemal a căpătat o faimă ceva mai mare ca a lui Piţurcă în cazul în care România ar câştiga finala campionatului mondial de fotbal…
El a câştigat acele lupte prin fapul că avea un curaj nebun, demn de un erou, şi a unei alte componente a războiului care se numeşte Noroc. E posibil să vă fi plictisit spunându-vă de căte ori Mustafa a avut noroc…
Era întotdeauna în faţa camarazilor şarjând toate luptele. O poveste spune că a fost împuşcat în piept de englezi. S-a întors către camarazi, s-a scotocit în buzunarul de la piept, şi le-a zis: „V-am zis că niciun glonţ nu mă poate ucide? Mi-au spart doar ceasornicul!”
Faima a pus pe capul lui o aureolă, un nimb, transformându-l într-o legendă, de care vorbeşte toată presa europeană…

Ei, dragii tetii, în vremea asta partidul Junilor Turci, să nu-l mai vază înaintea ochilor!!!
Bănuiau ei că faima lui nu e conformă cu linia partidului…
Mustafa ţipa mai tare ca oricând despre „greşeala istorică” de a se fi aliat cu germanii şi de a fi intrat în război. Cu această ocazie câştigă simpatia poporului mai mult ca oricând.
Soldatul de operetă, Enver-bey, pierduse rău trupe şi poziţii împotriva ruşilor în Caucaz. Puţopalmist cum îl ştiaţi, de la ciorănia de la Adrianopol de cu doi ani în urmă, vine acasă şi, ca să scape de Mustafa, îi dă comanda trupelor din Caucaz!
Era pe faţă, teteo!
Jagardeaua de Enver ştia că la prima confruntare, fantomatica rămăşiţă a armatei turceşti ar fi pierit instantaneu la prima confruntare cu armata ţaristă. Asta ar fi fost baza destrămării faimei marelui Erou…
Mustafa era departe de a fi fost prostul lui Enver şi merge pe mâna Norocului şi acceptă misiunea.
O taie pe front şi acolo îi găseşte distruşi şi fără speranţă pe generalul Kiazim Kara-Bekir şi pe colonelul Ismet, oameni cu care a presimţit că se va mai vedea. Vederea lui le provocă o oarecare speranţă că vor muri măcar celebri alături de erou.
Zorii erau cenuşiu-violeţi…
Mustafa începe să cârpească ce mai putea fi cârpit din oştile alea şi le suie pe nişte culmi aşa cum ştia el. Totul era la mişto deoarece nu aveau cum să reziste prea mult… Ia la rând ofiţer cu ofiţer, şi-i evaluează ca să ştie exact pe cine şi câtă bază să pună…
Când se aşteptau la ce era mai rău, iar îi bate la uşă Norocul!
Era primăvara anului 1917 şi Revoluţia din Rusia înlătură pe Ţar… Trupele ruseşti sunt cuprinse de buimăceală şi nu prea le mai arde de luptă.
Mustafa recucereşte poziţiile pierdute pe bani grei de Enver aproape gratis şi oftica se arată!
Lasă comanda lui Kara-Bekir şi Ismet şi o tunde la Stambul unde începe iar carnavalul învingătorului.
Iar îi ia la zor pe cei care erau cu nemţii şi căştigă popularitate iarăşi… Turcia mergea cu paşi mari spre dezastru…
Enver-bey, care îşi făcuse un hobby din a-l expedia ori unde era mai rău, ori cât mai departe, îl trimite la Alep, în Siria, la cafteală cu englezii. Acolo, vătaful şef era un mareşal chinez, von Falkelhein. Chinez?... eh, dacă nu era chinez era sigur neamţ!
Mustafa se contrează rău cu noul şef pe probleme de tactică unde von nea ăla era un visător şi se uşcheşte la Stambul prin demisie.
Von Măciucenştain, ăla, turbează şi cere să fie judecat de curtea marţială.
Mustafa scapă datorită faptului că era cine era şi, başca, era turc!

Mai cad vreo doo guverne pe diverse mici probleme.

Enver mai comite o şobolănie: îl numeşte pe Mustafa ataşat pe lângă Vahid-ed-Din, moştenitorul tronului, într-o călătorie de informare în Jărmania, îndepărtându-l iarăşi de ţară…
Vahid-ed-Din era un personaj deşirat, cu gâtul lung, stângaci, pe jumătate cretin. La prima întâlnire cu ofiţerii care urmau să-l însoţească în călătoria din Germania a aţipit în timpul unor explicaţii tolănit pe sofa.
Mustafa gândeşte: „ Of, Doamne (Allah), ăsta e Sultanul de mâine???”
Pleacă cu sufletul greu în călătoria cu trenul Imperial… După ieşirea din Imperiu, aghiotantul lui Vahid-ed-Din îl invită pe Mustafa în vagonul salon unde Mustafa găseşte un mare jmeker: Prinţul era total opus faţă de ce văzuse el la Stambul: elegant, rasat, cult, ciumec, inteligent…
Îi zice: „te cunosc de mult Mustafa… dacă mă arătam cum sunt acum mă omorau demult… în calitate de prinţ o beleam dacă eram isteţ… înţelesese de mic joaca vulpiţelor…
Ei se împrietenesc bine în Germania unde au contacte cu cercuri selecte printre care cel al mareşalului von Hindenburg pe care Mustafa îl pune la punct deoarece nu cunoştea anumite fronturi, iar Germania era la capătul puterilor…
Vahid-ed-Din pleacă în Turcia şi la ceva vreme Mustafa se îmbolnăveşte şi trebuie să bage o vacanţă la Karlsbad. Habar n-avea că, peste cam 50 de ani, nemţii or să înceapă să vină pe bani grei la mările lui.
Vahid-ed-Din devine sultan în urma morţii lui Mohamed 5 sub numele Mohamed 6!
Mustafa revine degrabă în Turcia şi-i expune teoriile lui şi-i cere să ia atitudine. Adică să expulzeze toate armatele străine şi să se retragă imediat din război.
Mohamed 6 fricos şi prostănac îşi trădează prietenul şi cedează în faţa lui Enver.
Îl dă afară pe Mustafa din toate funcţiile!
Mustafa nu are încotro şi o taie în Siria… alte trupe decimate, înfometate, ostenite şi neînzestrate…
Ia în piept trupele engleze aliate cu arabii, conduse de celebrul colonel Lawrence al Arabiei. Cedează teritoriile arabe fără prea mult scandal dar pe teritoriile turceşti nu se poate trece de el! Alt succes!
Alt noroc e că între timp aliaţii cam câştigă pe toate fronturile, iar Turcia semnează o pace cu englezii. Enver scapă cu fuga împreună cu alţi fruntaşi din mâna învingătorilor şi se duc dracului, în exil.
Toţi învingătorii se uitau cum să împartă leşul unei Turcii care părea a avea imina la Constantinopol.
Tratatul de pace de la Sevres semnat de Mahomed 6 împarte Turcia între francezi, italieni şi englezi. Constantinopolul obţine premiul de curva secolului deoarece nu mai are nicio lege a lui, iar armata şi marina turcă sunt desfiinţate.
Turcia cu sultanul ei, cu tot, era într-un măreţ rahat!