Tahtali

În dimineaţa zilei de 22 sept a trebuit sa plec spre Tahtalî. De ce zic că a trebuit, că vremea a fost nasoală în sensul că exact vârful muntelui era în nori în fiecare zi. Seara, ai dracului nori, se risipeau şi se vedea limpade totul. Numai că nu mai mergea telecabina. Hotărâsem să aşteptăm vreme bună şi dacă nu apucăm să mergem în ultima zi indiferent de cum va fi vremea… M-am simţit cum probabil că se simţeau navigatorii de pe corăbii care aşteptau vânt să poată naviga. Adică la mâna maicii Naturi!
Convenţia făcută cu domnişoara Laleli de la biroul de relaţii cu clienţii, o turcoaică blonzită artificial şi cu o coafură complicată dar altfel foarte drăguţă cu clientii,era s-o anunţ în dimineaţa plecării cel mai târziu la ora 8 ca ea să aibă timp sa-l sune pe şofer să treacă să ne ia de la hotel.
Tariful ca să vă faceţi idee e 25 de iepuraşi telecabina şi 3 drumul de căciulă, adicătelea 28. Asta de la corinthia tekirova, de mai departe nu stiu, probabil o fi mai scump…
Neavând încotro m-am prezentat la ea la 7:55 şi ea amabilă, l-a sunat pe şofer în faţa mea. La 10 urma să ne ia din faţa intrării. Aveam timp să ma duc sa-mi iau ceaiul de stomac (Jim Beam) şi apoi să mă duc la masă… în fine…

La 10 pazeam poarta, un badigard picotea în gheretă sub portretul lu taxu Ataturk şi allalt ieşise afară şi stătea ca un cotoi la soare. Zâmbea.
La 10:05 vine un sprinter mai vechiuţ dar curat şi impecabil cam cum sunt toate microbuzele care deservesc agenţiile de turism din Turcia. Ne suim şi iar eram singuri în maşină… Dăm şi noi gunaydîn şi şafiorul ne răspunde şi mai turuie alte chestii pe turceşte. Îi zicem pe englezeşte ca nu prea ştim turceşte şi el nu se sinchiseşte şi ne mai spune vreo 2-3 fraze. Ne târcoleşte pe nişte alei prin Tekirova şi mai ia o rusoaică frumuşică la vreo 22 de anişori si vreo 180 cm pe de-a înaltul… de la un hotel anost tip bloc… Fata avea un dslr de gât şi, sincer să fiu, avea nevoie de un sutien cu bureţi.
Acum, pentru cei care nu ştiu, drumul spre baza telecabinei care te suie pe Tahtalî e undeva între Tekirova şi Camyuva, dupa Camyuva fiind Kemerul… Gagiul a trecut cu 100km/h prin intersecţia care ducea spre baza telecabinei. Mi-am dat seama că mai avea de săltat guşteri care voiau pe munte de luat de prin Kemer… Mă tot foiam şi mă uitam în sus pe munte… Nori ai dracului!
A mai luat turişti din nişte locaţii, toţi rusi, cu excepţia unui cuplu de faraoni nemţi trecuţi de 70 de anişori dar încă vioi. Cu nemţoiaca vă zic mai încolo…
În faţa ultimei dughene de turism de unde a luat 3 ruşi şoferul s-a transformat într-un om al dracului care vorbea iritat şi gesticula cu o turcoaică frumuşică, agenta de la agenţia aia. Mă tot arăta pe mine cu degetul şi tot zicea ceva de Corinthia. Aia l-a pus pe un puşti blond (rus sigur!) să mă ancheteze pe ruseşte… Intru în joc să mă distrez:

- ia ni panimaie… ala se uită la mine prostit… (cum dracu nu inţeleg?) el:

- sto dvaţatî dva dolari (ma chinui să scriu fonetic ce măcănea ala la mine) eu:

- no dolari. El mut:

- …

În buimăceala aia şafiorul începe să ţipe la turcoaica aia mişto şi doi ruşi luaţi cu 5 minute în urmă încep să-mi explice ceva pe ruseşte. Nemţii bătrâni se uitau îngrijoraţi la situaţie. Zic:

- N-am bă,dolari, de unde să vă dau dacă n-am?!? Moromete curat! Fetele mele mustăceau…

Stupoare! Toti erau muţi! Prea se vorbise ruseşte! Începeam să mă răcoresc… ceva de genul dacă ăsta nu e rus ce dracu limbă o vorbi şi cum o scoatem la capăt cu el?...

Zic:

- I don’t speak russian. Uşurare pe faţa turcoaicei. Zice într-o engleză bunicică:

- Oh, mister, the trip will cost you 122 dollar for 3 persons. Eu:

- I’ll pay in euro.

- Ok mister, 84 euros.

- Ok! Ea se adresează faraonilor nemţi:

- Alles gute? Ăia :

- Ja! Danke sehr!

Le dau un sutic şi-mi zic că o să-mi dea şoferul restul la bază, la munte.
Demarează înapoi spre munte. În Camyuva il opreşte miliţia sau jandarmeria. Mai pierdem vreo 5 minute cu verificarea legitimaţiilor şi a autorizaţiilor microbuzului…
Don şofer, nervos, a condus rapid la intersecţia mai sus pomenită. A intrat pe drumul ăla şi mai la 200 de metri era bariera de control. Acolo alt badigard păzea drumul. Şi-a notat conştiincios numărul maşinii şi a ridicat bariera.

A urmat un drum de 5-6 km destul de anevoios cu multe viraje şi serpentine ca un drum de munte de pe la noi, foarte asemănător cu Creanga care urcă de la Topliţa spre Borsec pentru cine ştie… Zone împadurite bine cu eternul lor pin alternau cu zone golaşe. De la un moment dat a început să se vadă Mediterana şi pe măsură ce urcam se vedea din ce în ce mai frumos, mai ales cele 3 insuliţe care sunt in larg la 4 km de corinthia…
Sus la baza telecabinei o parcare destul de mare şi destul de ciudat un service auto care culmea! avea depozit de carburanţi. Erau 4 posturi de lucru dintre care unul dotat cu rampă pentru reglajele geometriei roţilor. Geometrie pe vâful muntelui! M-am mirat deoarece acolo nu e nicio aşezare, nimic, drumul e o fundătură care se opreşte în parcarea telecabinei.
Construcţia beton-sticlă-oţel nouă făcută de mână nemţească. Maşinăriile noi-nouţe (s-a dat in folosinţă in 2007) nici nu se auzeau cănd funcţionau, se auzea doar bâzâitul firesc al unor motoare electrice.
Don şofer ne-a băgat în sala de aşteptare şi s-a facut că uită sa-mi dea restul. Nici o problemă, n-a uitat nevastă-mea!
Lume cam multă, mă gandeam că prindem a 2a telecabină… Draci bălţaţi! Ne-am suit toţi! Cabina poate lua 80 de pasageri e aproape căt un autobuz. De fapt vă puteţi închipui un autobuz fără scaune şi aia e cabina!
Însoţitorul cabinei a închis uşile şi a comunicat scurt cu operatorul. Cabina s-a pus în mişcare atăt de lin că nici nu-ţi dai seama că a plecat… De jur-împrejurul meu au început să ţăcăne şi să piuie zeci de aparate foto… la fiecare pilon cabina intra într-un pic de tangaj, se simţea golul în stomac şi toate cocoanele chiţăiau.

La un anumit moment inevitabilul s-a produs şi am intrat în nor. Aşa am urcat până sus cu oarecari găuri prin norul ăla însă găurile erau mici şi nu înspre mare.
Sus e o construcţie cu 3 niveluri deci 4 planşee: jos weceurile la următorul staţia cabinei propriu zise, cârciumă şi un magazin de suveniruri scumpe că doar eşti sus pe munte, la următorul o altă cârciumă şi in fine sus de tot e platforma de unde poţi face poze. Construcţia e executată corect şi, bineînţeles, e normală, luxul fiind exclus aici unde totul se cară cu cabinele în afara orelor de program cu turiştii.

La nivelul staţiei este ieşirea pe munte. Există o platformă betonată care este terasa restaurantului cu mese şi scaune dar şi cu nişte sezlonguri. În mijloc tronează firesc un catarg cu steagul cu semiluna mare cât toate zilele. De pe terasa betonată se coboară pe muntele Tahtalî vârful masivului Taurus. Am atins grohotişul de sub tălpi, l-am mirosit şi m-am gândit la Dumnezeu deşi eram în aria de acoperire a lu Allah şi la sutele de magăruşi care au cărat în spinare şurub cu şurub toată minunea aia care duce în 12 minute 80 de oameni.
La ieşire ştiam ce mă aşteaptă… cu toate că mi se zisese că sus e cam ca jos ca şi temperatură (jos erau vreo 28 de grade) ştiam din experienţa munţilor noştri că la peste 2.000 de metri dace e nor şi ceaţă e frig… n-am greşit, erau sub 10 grade şi ce era mai nasol e că bătea un pui de vânt care îţi băga umezeala aia în oase…
Am ieşit odată cu turma dar m-am oprit în loc: turma fugea cumva contra naturii în partea opusă mării. Normal ar fi trebuit să fugă sub cablurile telecabinei ca să aibă vedenie la mare… E fenomenal cum ceaţa distruge simţul orientării care şi aşa e foarte slab la oameni…
Au început imediat manevrele de scormonire în rucsaci dupa hanorace, treninguri şi alte haine potrivite frigului de afară. Cum eram iar între ruşi nu mă aşteptam sa-i văd aşa speriaţi; ştiam că ei îşi iau paltonul pe ei la -20 de grade şi că la dulapul cu şube îşi bagă nasul sub -30… Or fi ruşi neoriginali, chinezeşti, făcuţi pe vapor mi-am zis…
Acolo este un ţarc în care nu poţi face mare lucru. Mai mult nu pot spune că nu prea am vazut din cauza ceţii. La cum arată muntele acolo sus, nu sunt convins că s-ar fi putut coborî pe jos fără să fii un pui de alpinist. Nici nu cred că se pot cumpăra bilete pe un singur sens, biletul are o matcă şi două cupoane pe care ţi le rupe ăla la plecare şi venire…
E mişto să observi cum lumea devine foarte repede deprimată când din 28 de grade şi soare dă în 10 grade. Toţi erau posomorâţi deşi normal ar fi fost să se aştepte la umbra aia de pe munte…
Cum eram în budigăi şi o camăşuţă, fară alte protecţii simţeam că n-o să rezist mult în frigăraia aia. Norocul meu e că aveam o sticluţă cu întăritor la mine. Am tras la repezeală nişte poze infecte datorate ceţei şi m-am retras în cladire. Am senzaţia că am fost fotografiat de nişte ruşi care se amuzau de faptul că eram cam dezbrăcăţel… În clădire mai e un magazin cu tot felul de suveniruri pipărate nene, doar sunt cărate cu telecabina
M-am mai suit şi sus pe plafon unde era zona perfectă de fotografiat şi am văzut ce se putea vedea în ceaţa aia… o chestie acoperită cu carton asfaltat în care, în bitumul ăla era scrijelit “ nuty + costel = love” cam în toate limbile Pămîntului… deînmulţit cu 500…
În sala de aşteptare, unde ne-am refugiat destul de repede era un monitor Sony pe care se derulau într-una imagini cu produsele firmei care construise telefericul… reclame la tot felul de benzi transportoare industriale şi alte automatizări, telescaune, teleferice, teleskiuri, etc… ce producea firma… meritau asta…
Am coborât cu cealaltă cabină spre bucuria mea că le-am văzut pe amândouă… la coborâre am reintrat în soare şi lumea s-a înviorat… În această cabină eram mult mai puţini ceea ce arată că nu toţi s-au înghesuit să coboare cu următoarea… În timpul coborârii imaginea vârfului Tahtalî a devenit evanescentă şi datorită ceţii. M-am concentrat să memorez acele imagini cât mai detaliat posibil pentru că nu se ştie dacă voi mai ajunge vreodată acolo. Cu greu mi-am putut dezlipi privirea de acel loc, la vreun minut de când nu se mai vedea nimic…
De fapt asta e fascinaţia muntelui turcesc, piscul e pietros şi sterp, mai jos un pic începe un jnepeniş care se transformă în pădure de pin şi într-un final dai de bananieri cu banane coapte, pomi de granate-rodii copţi toate astea în 8 kilometri socotiţi în linie dreaptă între vîrful propriu-zis şi ţărm.

Jos se innorase rău şi stătea să ploo. Odată ajuns jos în 5 minute a început ploaia. Încetişor. Am mai tras căteva zeci de poze şi ne-am cam retras către microbuz… eu m-am suit printre primii ca să îmi las rucsacul şi să cobor înapoi şi cumva am împiedicat-o pe nemţoaica batrîna să se mişte… vreau să vă zic ca şi-a cerut scuze într-o engleză autentică, ca la taica Şexpir deşi o auzisem clar că vorbeşte clar cu moşu ei într-o germană răpăită, regională, diferită de germana literară care se vorbeşte de exemplu în Austria. Nemţii învaţă bine engleza de mici şi se vede… a trebuit să-i zic că vina fusese a mea şi mi s-a făcut jenă că eu nu vorbeam aşa bine nici engleza, nici germana. Oricum babeta a fost încântată să audă câteva vorbe în germană de la un turist care vorbise cu familia lui o limbă neînţeleasă de ei şi ştiau clar că nu suntem nici italieni, nici bulgari…
3 rusoaice nu prea au înţeles ca la regulile unui grup trebuie să se supună şi ele şi din cauza asta am stat după ele vreo juma de oră, soţia, sintetică fiind, le-a numit “ nesimţite”. Avea dreptate.
Oricum în acest răstimp eu am mai cercetat service-ul ăla de care v-am zis… locul era curat şi nu prea călcat, era oarecum normal avînd în vedere locaţia… Era o cisternă de 7.5 tone cu 3 tancuri care descărca ceva şi din această cauză avea motorul pornit. Era un prăpădit de camion vechi care dădea cu fum binişor. Fumul intra direct in microbuzul nostru… I-am zis lu don şofer să mute microbuzul da n-a priceput… Era cam genul de om habotnic. Cand fumul l-a asfixiat şi pe el a mutat maşina. Între timp ploaia se mai înteţise dar era încă suportabilă şi apăru un turc, fotograf, care nu-şi mai putea ţine averea în ploaie. Un tip la vreo 27-30 de ani. Averea lui era un aparat de fotografiat Canon foarte vechi şi o colivie mare cu un papagal alb, moţat cam cât o coţofană de mare şi foarte cuminte. După ce le-a asigurat la adăpostul maşinii s-a înveselit şi a scos un pachet de winston din care a oferit câte o ţigară unui şofer taximetrist pe un opel combo care reuşise dialoguri cu ursuzul nostru de şofer. Taximetristul a acceptat ţigarea dar şafioru nostru nu. Nu fuma. Şoferul nostru stătea la volanul microbuzului, cei 2 turci, fotograful şi taximetristul afară în ploaie. În timpul ăsta mă gândeam la fotografii noştri de pe litoral care au trebuit să facă faţă cumva valului de fiţe şi băşini romaneşti şi-au dat mici averi pe pui de lei, maimuţe şi chiar cămile… Bietul turc modest avea doar un păsăroi amărăştean. Exotic ce-i drept, dar care mănîncă puţin, în tăviţa de mâncare avea 2 linguri de seminţe de dovleac, pestriţe de floarea-soarelui şi altele necunoscute mie… in fine.
Apar cele 3 rusoaice dintre care una era aia frumuşică de la începutul poveştii… o oarecare rumoare a început dintre noi şi evident, nu le păsa de noi neruşii dar în microbuz mai erau 2 rusnaci la cam 30 de ani care băuseră tot drumul tot felul de beri din alea ciudate în sticle transparente, genul corona sau salitos, amestecături cu techila sau alte prostii…nu pot zice că erau beţi şi vreau să zic că am văzut meleoane de beţivani… Rusoaicelor puţin le-a păsat de zgomotul nostru, dar când i-au auzit pe cei 2 ruşi conaţionali, s-au făcut mici de parcă le era frică să nu-şi fure vreuna după ceafă de la ei… Mai zic că sigur nu se cunoşteau că îi adunasem de la hoteluri diferite… După ce am coborît tot drumul pe ploaie torenţială cu torente pe marginea drumului cam la un km înaintea intersecţiei în T ce ducea către tekirova ori kemer una dintre cele 3 rusoaice a chemat-o pe cea tînără de care vorbeam în partea din faţă a maşinii şi i-a spus ceva… Nu am înţeles nimic, fireşte. Fata s-a aşezat lîngă mine şi-a cerut scuze în engleză şi a scos un petic de hârtie şi un pix cu care a CALIGRAFIAT stângaci in litere latine “hoTEl QuEEN ElisaBet”. Am rămas mut de uimire că o rusoaică tinerică şi care vorbea binişor engleza scria în halul ăla de prost în caractere latine. A dat biletul rusoaicei mai bătrîne şi aia l-a pasat şafiorului. Rusoaica bătrîna fusese luată din agenţia de voiaj şi la întoarcere voia să fie lăsată la hotel… Ploaia s-a oprit cam la capatul drumului forestier şi am intrat în soarele obişnuit al Antalyei. De fapt nu s-a oprit ploia, noi am ieşit de sub ea, ea probabil că şi-a continuat activitatea… Don şafior a respectat ordinea inversă lăsîndu-ne pe noi primii în faţa hotelului.

Seara, în jur de ora 7, când asfinţea, stând la barul Neptun la un uschian înaintea mesei atrag atenţia asupra priveliştii pe care o văzusem seară de seară: maiestuosul vârf îşi scânteia beculeţele staţiei de telecabină şi a balizelor pentru traficul aerian. Mai jos la bază, construcţia era inundată de lumină. Se vedeau clar cablurile instalaţiei, nemaivorbind de piloni… Mama conchide: “pezevenghi munte, siktir!”