Frisoane în avioane

În almanahul Academiei Caţavencu (apărut miercuri, 10 dec. ) la pagina 67 onorabilul Doru Buşcu scrie un articol care, în vară, ar fi desfiinţat vacanţele cu transport Jetran.

Scrie domnia sa că a zburat cu un McDonnell-Douglas 80 al Alitalia cu care a făcut ceva tonouri şi loopinguri înainte de a ateriza după un picaj á la bombardierele din ww2. Aşa o fi, nu-l contrazic. Dă şi o listă cu catastrofele aeriene în care au căzut Mc Donnell-uri în anii 72, 74, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 83, 86, 90, 94, 96, 98, 08. Statistic vorbind, mie, unul, nu mi se pare mult să cadă 15 avioane ale unei companii în 36 de ani.

Fără nicio discuţie omul are dreptate să spună că McDonnell-urile nu sunt cele mai reuşite avioane americane însă nu mi se pare corect să se ia de vârsta lor, încă se fabrică B 707 care e mai vechi ca şi apariţie decât MD 80. Ca dovadă însăşi Preşedenţia îl plimbă pe Băsescu cu un 707 de 35 de ani.

La insistenţele unora o să mai pun un post chiar dacă are o parte mai offtopic.

Amicul Andox mi-a cerut să scriu despre avioanele alea „McDonalds” atât de controversate astă-vară, iar umorul lui trebuie răsplătit.

-Bip, bip!

Deschid un ochi şi mă uit: ora 5 zice deşteptătorul ce tocmai bipăise…

Era vremea de plecat în vacanţă! Spălat pe dinţi, sărit în boarfe, ochi pe mail, pe mess, închis computatoru, aruncat ochi pe geam… opaaa cam frig… n-are nimic, rezist!

Arunc bagajele în portbagaj şi demarez s-o iau pe mama. Mă aştepta în faţa blocului îmbrăcată de parcă plecam în Alaska. „Mamă, Alaska, Antalya, mie mi-e frig! N-oi vrea să tremur?” imi zice ea la remarca mea… Corect!

La volan se suie fratili mieu, care, ca de obicei e de caraulă. Ne duce in 25 de minute la otopeni… Ne pupăm, noi intrăm în aerogară şi el se uşcheşte. Înăuntru, lume ca la bâlci. Normal ca încep să înjur în gand regulamentele create din cauza teroriştilor, alea cu venitul cu 2 ore înaintea decolării… Plictiseală… Mă duc la chioşcul de ziare să iau ceva. Canci! Era închis. Un copilandru uscăţiv căra baloţii de ziare abia sosiţi din tiparniţă. N-a putut sau n-a vrut să-mi vânză vreo 2-3 ziare. Relatez treaba asta şi mama deschide o geantă în care avea vreo 2 kilograme de reviste d-alea scumpe pe care le primeşte gratuit. Interesant era numai top gear, restul fiind pentru femei… Nu eram dispus în momentul acela să frunzăresc o revistă, aveam chef de un cotidian… in fine…

Crainica otopeniului măcăne despre cursa noastră. Ne ridicăm şi ne îndreptăm agale către ghişeul anunţat. Coada destul de scurtă. Lânga noi la celălalt ghişeu coada pentru Izmir destul de mare şi întortocheată. Priveam lumea. Oameni de toate vârstele însă predominanţi tinerii. Observam atitudinea lor şi-i identificam rapid pe cei care zburau pentru prima oară. Fetele par mai crispate dar băieţii sunt mai pişaţi pe ei la sigur! Te prinzi imediat din cauză că ei vorbesc urât cu ele şi fac gesturi cam bruşte, uneori chiar le zgâlţâie fără motiv. Ele, de emoţie nu protestează nicicum. Ei se ling des pe buze din cauza uscăciunii gurii generate de frică. Cel mai savuros moment pentru mine e când îi vad la decolare: li se citeşte pe faţă că îşi blesteamă ziua când s-au decis să plece cu avionul şi parcă îi vezi făcându-şi cruci cu limba în cerul gurii. Unii încearcă să facă pe deconectaţii şi stau cu ochii închişi vezi-Doamne n-au ei treabă, ei tocmai aţipeau… Odată suiţi în avion îi simţi cum le bate inima mai repede şi mai tare. Zgomotul de fond e ţiuitul motorului auxiliar care face toate trebile într-un avion mai puţin tracţiunea. Adică iluminatul, ac-ul şi toate sitemele hidraulice… La un anumit moment piloţii pornesc motoarele de tracţiune şi le ambalează uşurel pentru deplasarea pe bretele spre pistă. În acel moment ei se îngălbenesc din cauza zgomotelor şi senzaţiilor suplimentare. Avionul se mişcă greoi şi se aşează în poziţia de decolare la capătul pistei. Acolo motoarele sunt ambalate progresiv şi se simte vidul din faţa avionului, aici apărînd ăia de ziceam că-i ia somnul… ceilalţi se înverzesc. Pe măsură ce avionul ia viteză pe pistă duduie şi face tot felul de zgomote care îi învineţesc pe clienţii mei. La un moment dat duduiala şi zgâlţâiala dispare dar zgomotul piuit-fâşâit rămîne… Suntem airborne. Avionul se pune într-un unghi de tangaj pozitiv corespunzător ascensiunii. Negreala instaurată pe feţele lor începe să pălească… Se mai degajează cand vin stiuardesele cu papa după intrarea în plafon. Aproape că sunt ok pâna când încep manevrele de aterizare. Totul e bine până când se cere legarea centurilor de siguranţă. Se reînverzesc. Pe măsură ce avionul se apropie de sol îi vezi cum tremură de grijă. Aparatul aterizează într-un zgomot mult mai mare ca la decolare datorat tuturor sistemelor de frânare, cel mai zgomotos fiind cel aerodinamic. După ce aparatul se opreşte definitiv la poarta de debarcare băieţaşii sar peste tine şi-şi scot bagajele în aşa fel încât trebuie să-ţi fereşti scăfârlia să nu-ţi iei vreo geantă în sfeclă… Încearcă încă să scape primii… hehe…

Deja am divagat rău… ăsta mi-e năravul.

Stând la coadă Dulăul trece pe lângă mine târând după el un troller. Avea o atitudine cam grăbită de om neobişnuit cu aeroporturile deşi bate peste suta de ore de zbor pe an… Îi fac un semn discret pe care el nu-l observă. De la început mă observase pretena lui care îmi zice că el a luat-o cam semirazna… o fi stresul cu clienţii, ma gâandesc.

El se aşezase la coada lui către Izmir şi se benocla la ghişeu de parcă mai erau 3 minute pâna la decolare. Mă enervez şi mă duc peste el: „ la mulţi ani, coane!” Îmi zâmbeşte într-un colţ. Ne strângem mainile şi ne vedem de ale noastre. Mă retrag la coada mea şi fireşte, observ lumea… 3 cupluri de tineri care nu prea pricepeau ce le oferea operatoriţa de la check-in, adică ea observase că ei sunt un grupuleţ şi a vrut să le ia bagajele sub acelaşi cod, însă ei nu au înţeles, au refuzat, şi gagica a trebuit să îmbarce 6 tichete de bagaje cu 6 călători…în 15-20 de minute ne vine rândul, fata sastisită, nu zice nimic şi ne zice acrită să punem bagajul pe bandă. Îi zic că suntem împreună şi să ne facă un singur tichet. Fata se luminează şi întocmeşte toate tichetele pe passul mamei, aşa s-a nimerit… Îi zic că aş avea o rugăminte: să ne dea locuri pe partea dreaptă a avionului. De ce am vrut pe dreapta? Simplu. De la bucureşti spre Antalya avionul zboară fix către sud. Având în vedere ca ora decolării era 8 dimineaţa e limpede că soarele răsărea dinspre est, adicatelea din stânga avionului şi erai 2 ore contre-jour. Nenorocul meu a fost ca aparatul MD 83 are, al dracului, rândurile cu 3 scaune pe partea dreaptă, pe stânga având rânduri de 2 scaune… Cum eram 3 inşi, fata ne-a repartizat un rând de 3 scaune, deci un singur loc la geam… Când înţelege doleanţa mea, râde şi-mi zice că suntem 26 de inşi în aeroplan şi ca are mai mult de 26 de geamuri pe fiecare parte… adică fiecare cu geamul lui… de doo ori! Trebuie să înţelegeţi dragostea mea pentru Moromete, care odată venit la Bucureşti, mergând cu tramvaiul pentru prima oară în viaţa lui a văzut o cearta între 2 călători bucureşteni şi a tras concluzia că cel mai bine ar fi să aibă fiecare tramvaiul lui… deci fiecare cu geamul lui..

Odată scăpaţi de la check-in ajungem la minunaţii miliţieni de frontieră care se uită la tine de parcă ai fi fiul lui Carlos-Şacalul sau nepotul lui Osama, iar ei badigarjii lu Buş… mda… acu Obama…

Începi să te întrebi ce dracu or mânca dimineaţa de sunt aşa acri… După ştampila lor ajungi la colegii lor de la controlul antitero care sunt la fel de acriţi şi scârboşi, tot să-ţi strice cheful plecării în vacanţă. Miliţia romanească o să priceapă foarte greu cum trebuie să se poerte cu noi având în vedere că trăieşte din banii noştri… O fetişoară la vreo 22 de anişori încliftată în uniforma regulamentară a dat ochii peste cap şi nu se mai potolea cu greşeala mea că trecusem prin poartă cu un telefon uitat într-un buzunar… I-am zis: „Domnişoară am uitat că mai aveam un telefon în buzunarul acesta, e vreo problemă?”

M-a retrecut prin poarta aia care piuie când mai ai fiare asupra ta, timp în care îmi pipăia un portmoneu-potcoavă, din acela special pentru monede, foarte vechi, îl am de la bunicul şi a făcut ww2…şi care trecuse prin scanner. Conţinea vreo 15 euroi în monede, nişte forinţi şi nişte coroane ceheşti, mărunţiş… Puţin i-a lipsit domnişoarei plutonier, sau ce dracu grade or mai avea, să vomite pe mine.

Sunt de neînţeles deoarece de ceva ani încoace au şi ei nişte salarii din care îşi permit vacanţe egale sau chiar superioare cu ale contribuabililor… Spun asta ştiind foarte bine ce vorbesc; uitaţi-vă în parcările marilor unitaţi de miliţie şi jandarmerie unde muritorul de rând nu are acces şi veţi vedea ce maşini au…

Ieşim şi de acolo şi pornim către poarta de îmbarcare. Era una din aia de la parter, de unde te ia cu autobuzul. Cunoscând teroarea frigului şi curentului de la porţile alea, având în vedere multele mele zboruri cu CSA-ul care se îmbarca exclusiv de la parter am întins şederea la etaj cât mai mult. De ce m-am lungit cât mai mult la etaj e ca în pătratul acela de la parter unde sunt porţile 7, 8, 9, şi 10 e veşnic un curent nebun şi foarte frig… pentru cine ştie… Am pierdut vremea căscând gura pe la prăvaliile din zonă unde vânzătoarele lipsesc cu orele din cauza lipsei clienţilor datorită preţurilor la mişto… Am stat la singurul pub din aeroport vreme de vreo 30 de minute cât a fumat mama o ţigare de tiutiun, sau două. Nevastă-mea m-a informat că un sendviş banal la benzinărie costă 7 lei şi acolo e 24… Jaf? Nu! România!

Dulăul trece iar pe lânga noi şi pune o frână de salutare… se mai dezgheţase… şi se duce aţă in poarta lui…

După un timp coborâm şi noi şi dau să ma duc la tauletă. În tauletă erau 2 ciumeţi, angajaţi la Menzies care fumau ca şcolarii. Mirosea urât. Şi eu am fumat ani buni însă niciodată porcării. Şi acum mi-e dor de mirosul sec şi dur al unei Gitane. Sau de tutunul galben a unei Gauloise Mais. Lucky Strike sau Camel mai au mult de lucrat la ţigările fără filtru… Cine ştie, ştie!

La vreo 20 de minute ne cheamă în poartă la îmbarcare. Ne dă taloanele şi o luăm cătinel spre autobuz. Afară dădea o ploaie biciuită de un pui de vânt. Marfă. În autobuz frig al dracu! Eu în budigăi şi cămăşuţă cu manecă scurtă simţeam apăsat umbra. Nişte călători mă priveau şi rânjeau. Stăm destul de mult după nişte întârziaţi şi în cele din urmă o luăm încet spre avion. Era la dracu, la capătul pistei spre Tunari. Cele 2 MDuri erau unul lângă altul, unul inscripţionat cu Jetran ăllalt nu. Mă uit cu luare aminte la el şi observ că e lung şi fusiform… nu ca borţosul de 737 pe care eu îl consider cel mai tare dintre alea de cursă scurtă-mijlocie… La coborârea din autobuz lumea se înghesuie vârtos către scară, eu mai trăgeam ceva poze şi rămân ultimul cu un cuplu compus dintr-un domn sperieţel la vreo doi poli jumate cu doamna lui cam la 45… Îi invit să urce înaintea mea şi glumesc amical: „Haideţi, poftiţi în ordinea înmormântării!” domnul se uită siderat la mine, iar soţia dumisale nu se abţine şi-mi zice: „Haideţi, domnule, nici măcar nu glumiţi cu astfel de vorbe…” Zâmbesc cu toată faţada şi tac dracului din gură. Zâmbesc şi ei dar cam verde… Stewardesa trânteşte la repezeală uşa în spatele meu.

Înauntru MD-ul arată standard, exact ca un 737 numai că are un rând mai puţin de scaune cum ziceam mai sus, din cauză că e mai subţirel decât Boeingul. De fapt toate, scaunele, tapiţeria, perdelele, sunt produse de aceeaşi firmă care îmbracă şi Boeingul. Observ că interiorul nu arată a fi din 1982 sau 1985, aşa cum se comenta aici şi chiar şi eu m-am uitat pe un site unde era prezentată flota Jetran. Jetran a cam fost Baubaul acestei veri… A decolat după un rulaj cred că un pic mai lung ca al lu 737 şi sincer să fiu, mă cam aşteptam să fie mai silenţios având în vedere motoarele montate pe coada fuselajului… A fost ori la fel, ori poate un pic mai gălăgios decât Boeingul… Bineînţeles că după 10 minute de ascensiune ieşim total din nori şi zburăm în plin soare aşa încât atmosfera se destinde. Eram aşa de puţini în avion încât ziceai că e corabia nebunilor! Dădea senzaţia că ne duce într-un loc pustiu, nepopulat. În mod normal, când un avion nu e suficient încărcat, stiuardesele impun călătorilor o anumită aşezare a lor aşa încât aeronava să aibă un echilibru proporţional… hehe! Eram aşa de puţini încât nici nu ne-au băgat în seamă. Eram prea puţini şi nu conta unde ne aflăm!

Masa a constat într-o tăviţă cu nimica toată dar cu o omletă colosală. Cafea, suc, apă.

Am zburat mult pe deasupra Turciei şi la un moment dat se vedeau nişte lacuri printre vălătucii de nori. La un moment dat se simte cum scad motoarele şi avionul pune nasul în jos. Comandantul Munteanu(?) anunţă ateriyarea şi ne pune să ne punem centurile… Jos se vedea sublim oraşul Antalya. Datorită sensului de aterizare de la sud către nord, avionul a făcut o voltă însemnată deasupra mării. Peisaje unice. Aparatele foto piuiau şi ţăcăneau.

virajele cu înclinări laterale care au mai creat ceva emoţii călătorilor. Avionul practic, face o întoarcere, zboară desupra mării şi apoi se pune cu botul spre continent şi începe aterizarea. Eşti în voia vântului şi din când în când mai auzi motoarele câteva secunde pentru a aşeza perfect aeronava. Aterizarea efectivă a fost cam zgomotoasă dar nu cred că din vina piloţilor, ci pur şi simplu aşa aterizează MD 83. Lumea a început să aplaude, iar eu îi întreb retoric: De ce aplaudaţi mă? E meseria lor! Pe frizer îl aplauzi când îşi termină treaba?... în fine…

Toată tevatura făcută în timpul verii cu faptul că McDonnell-urile lu Jetran sunt nesigure s-a dovedit a fi o balivernă scornită de oameni cărora le e frică să zboare.

Un vechi proverb spune că „ dacă e să te ia dracu, te ia şi de sub patrafiru popii”, iar statistica spune că mai mulţi o mierlesc anual din accidente auto decât din căzături în canale sau alte tipuri de accidente datorate avioanelor.

dom pilot ne mormăie în difuzoare că suntem pe aeroportul Antalya, ca suntem bineveniţi în turcia şi că acolo sunt 31 de grade. Era ora 10. Ăia care rânjiseră la mine acum îmi zîmbeau… le zic că ştiam că vin in 30 de grade şi că a meritat tremuriciul din ro… Zeflemitori se dezbrăcau şi umpleu bagajele cu boarfe…

După ieşirea din tunel au dispărut toţi românii. Am ajuns la o zonă unde se vindeau vize. Se vorbea numai ruseşte… erau vreo 20 de case acolo… luăm vizele şi ieşim în aerogară… Mama era supersperiată de bagaje… le-am găsit pe o bandă care stătea de multă vreme…

Fără să mă grăbesc intru în free-shop şi găsesc oarece chilipiruri. Pe lângă uschiane iau Toblerone negru eftinache, ca să nu mai zic că nu se găseşte… Cumpăr şi ieşim în afara aeroportului.

Căldura ne izbeşte… plecasem de la 15 grade…

Mama mă întreabă în stil Moromete: mamă, unde mergem noi acum?

Răspund în stil Caragiale: unde-ai plătit, madame! Sincer să fiu habar nu mai aveam ce-mi zisese Dulăul să fac când ajung în aeroport… Scormonesc prin bagaje şi scot voucherul: acolo scria clar Aytaci şi un nr de telefon.

Afară câţiva reprezentanţi ai firmei aşteptau muşteriii. Erau vreo 3 băieţi şi o fată cu bretonul în ochi. Zic: ”Aytaci?” uitându-mă la băieţi. Fata sare în sus şi zice: „A! românii mei! Bine aţi venit în Antalya!” şi ne indică microbuzul cu care urma să ne ducă la Salima. Pe drum ne mai turuie că Aytaci n-a putut veni deoarce de-abia născuse soţia lui şi, fireşte, avea unele chestii obligatorii de îndeplinit în astfel de situaţii.

O întreb pe mama dacă s-a liniştit? Deja nu mai era atentă la mine, decât la ghidă.

Fata, Irina, pe numele ei era din Chişiniov şi nu prea cred că era moldoveancă. Era mai degrabă rusoaică care a trăit mult între românii moldoveni din Chişinău. Cred că era o rusoaică născută într-o familie ruşi deportaţi în Basarabia de bolşevici pentru D-zeu ştie ce motiv…

Microbuzul era un sprinter nou-nouţ impecabil. Înăuntru numai noi. Irina ne zice că dacă vrem putem face un tur al oraşului datorită faptului că fiind singurii turişti din maşină putem decide asupra traseului. Colosal. Incredibil! Ea adaugă că oricum check-in-ul se face la ora două aşa că… Pe drum în afara detaliilor despre oraş ne povestea despre viaţa turcilor din Turcia. Ştia enorm de multe lucruri. Detaliile despre Antalya, ca oraş, vi le las să le vedeţi cu ajutorul unui ghid când veţi ajunge acolo.

Ce e surprinzător, este că Antalya trăieşte exclusiv din turism şi arată excelent ca oraş… ceea ce înseamnă că o parte din banii obţinuţi se investesc în oraş.

Am aflat, în schimb foarte multe lucruri interesante despre turci:

Turcii sunt copleşiţi te taxe aş zice eu… dacă mâncarea ar cam fi un pic mai ieftină ca în Ro, ei sunt ucişi de taxe… ca să vă faceţi idee un kWh e cam 0,2 euro, un litru de benzină cam 1,5 euraşi şi mai au diferite taxe pe care eu nu le-am înţeles foarte clar…

Cert este că un gunoi de Fiat Albea care în România costă cam 8-9.000 de euroi la ei e 16.000. „gunoi” e cuvântul pe care l-a spus turcul ce conducea maşina. Un Logan, cel mai despuiat, porneşte de pe la 17.000 de euroi… cea mai întâlnită maşină la ei este Fiatul doblo în toate variantele constructive… probabil că are ceva avantaje guvernamentale ştiut fiind că turcii au Fiatul ca maşină naţională prin Tofaş, aşa cum noi avem renault prin dacia. Am bănuiala că doblo fiind utilitară e taxată altfel decât un autoturism. Parcul lor auto e sub cel românesc ca vârstă şi calitate.

Am văzut pe stradă un Passat b4 care arăta bine şi am întrebat cam cât ar costa… în jur de 8-10.000…

Probabil că turcii preferă cetăţenii străine doar ca să evite fiscalitatea dementă de la ei.

Motoarele şi motoretele au nişte preţuri care se apropie de un logan mai buşit şi alergat la noi… fost taxiu chinuit…

Salariul mediu al turcului e de cam 750 de eurasi ceea ce e putin după cum zicea fata.

O altă chestie e că nici anul trecut la Kuşadasî şi nici anul acesta la Antalya nu am vazut aşa numita pâine turcească, pâine pe care o evitam în anii de după revoluţie şi care se mai găseşte şi acum.

În ieşirea noastră din oraş observăm că pe multe clădiri era câte un banner pe care scria „AVUKAT” adicătelea avocat… Irina ne-a explicat că turcii sunt extrem de temperamentali şi se ceartă uşor între ei. Uneori mai dau şi cu brandu sau chiar cu cuţitu… în urma fiecărui carambol fiecare tre să aibă avukatu lui. De fuduli ce sunt se dau în judecată imediat.

Călătoria a continuat pe ieşirea din Antalya trecând pe lângă plaja publică Konyaalti lungă de câţiva chilometri unde am văzut vreo 2-3 biciclişti care se desfătau la o baie matinală in mediterana. Bicicletele erau culcate pe plajă şi prin această deducţie de mare fineţe i-am numit p-ăia biciclişti. În zona Konyaltî există mii de spaţii de cazare pentru cei ce se duc de capul lor acolo. Şi cred că mai bine ar fi să te duci de capul tău încolo.

Pe drum Irina ne arată insula Siciuan de denumire chinezească care la prima privire arată ca un triunghi de caşcaval. După ce o ocoleşti arată a insulă normală dar beleaua e că afli că acolo era o puşcărie a nevestelor infidele! Nu era prea clar dacă noi, bărbaţii, puteam vizita insuliţa aia în vremea când era populată cu infidelele… Probabil că agentiile de turism s-ar fi imbogăţit instantaneu.

În rest, drumul spre Beldibi a mers aţă pe o şuşa cu 2 şi alternativ cu 3 benzi pe sens.